Inspirație de seară

Sacrificiile pe care le facem din iubire, compromisurile pe care, câteodată, le alegem, alegerile pe care le adunăm... Nimeni nu ar trebui să trăiască lipsit de afecțiune și nici nu ar trebui să se mulțumească cu jumătăți,
Mă refer aici la voi, cei care luptați pentru a voastră iubire și nu vedeți niciun semn de reciprocitate. Și atunci când sesizați o fărâmă de atenție, iubirea voastră doar crește, mai mult și mai mult... Asta în loc să vă facă să realizați că primiți jumătăți de măsură, jumătăți de inimă, jumătăți de dragoste.
Până la urmă nu asta ni se spune toată viața? Că ne vom întâlni jumătățile și că vom fi fericiți?
Oare asta înseamnă jumătatea ta, a mea, a ei, a lui? Ironic.

Rând după rând și vis după vis, mi-am întors privirea către geam. Mi-am văzut facultatea și am început să cânt: if I knew then, what I know now. Nu m-aș fi adâncit în lucrul ăsta și aș fi făcut ce mi-a plăcut dintotdeauna. Nu m-aș mai fi speriat de partea practică și nici de anii de studiu. M-aș fi gândit doar că îmi face plăcere.
În timp ce scriam, am relizat că mă plictisesc foarte ușor, poate dacă făceam asta, nu mai scriam asta acum. Așa e și cu prietenii... nu e bine să stai cu cel mai bun prieten al tău în aceeași cameră, nici nu știi cum descoperă niște defecte pe care nimeni nu le știa, nici măcar tu.

Oameni și zei

Se făcea că Douglas, om de acum 1000 de ani, se întâlnea cu Dragoș, om al secolului XXI. Și-au întâlnit destinele în parc, pe o vreme frumoasă de toamnă.
- Ce vezi tu, om al secolului XXI? Ce vezi în copaci și în veverițe, în cer și în frunze? Ce simți tu când plouă? Ce vezi tu în domnița de pe banca alăturată?
- Nu mare lucru. E un parc, cu bănci și cu oameni. Sunt și veverițe și frunze. Și mă întristează când plouă, că nu îmi mai stă părul. Ea? E de la mine din cartier, o știu, nu e mare lucru de capul ei, răspunde Dragoș în silă.
- Zi-mi tu, Dragoș, nu simți cum te atinge vântul la ureche și nu auzi povestea copacilor când adie?
- Nu, mi-e frig la urechi, Douglas.
- Dragule, dar tu nu vezi că veverița aceea își face culcuș pentru iarnă, poate sugerându-ți că nu ai strâns încă nimic și poate ar trebui să te apuci, pentru că o să fie o iarnă lungă și grea?
- Așa fac veverițele, de obicei, nu ai învățat în școală? Nu îmi sugerează nimic, răspunde Dragoș râzând arogant.
- Când plouă nu simți cum crește firul de iarbă? Nu simți cum prinde viață totul în jurul tău?
- Când plouă, mă uit la seriale, de obicei, răspunde Dragoș și cască.
Douglas zâmbea și contempla.
- Când tună și fulgeră, nu simți oare furia zeilor?
- Zei? Ce zei? Nu există zei și nici nimic altceva. Suntem aici din pură întâmplare. Am evoluat.
- Ați evoluat? întreabă mirat, Douglas. Dacă ți-aș spune că de-a lungul secolelor ați fost păcăliți că nu există zei, că nu există nimic, ce ai spune?
- Păcăliți? Trăim în informații, trăim din informații. Nu s-ar putea întâmpla așa ceva.
- Da, Dragoș, ați pierdut legătura cu Universul. Nimic nu se întâmplă cum vreți, din cauza asta.
Uite, Dragoș, copacii îți vorbesc, ei țin legătura cu Zeul Vântului, îți spun să privești cerul, să vezi că destinul tău ți-e scris în stele.
Uite-te la veveriță, e trimisă de Zeița Pământului. Îți transmite că va fi iarnă grea, că ai face bine să nu îți lași sufletul să fie acoperit de nea.
Uite că plouă... E semn bun. Zeul Ploilor vrea să îți arate că nu a uitat de tine și că grânele tale vor crește și vei avea ce mânca.
Uite ce culori minunate au frunzele astea căzute, înseamnă că pomii tăi vor avea rod la vară. Cum sunt frunzele astea așa vor fi și zilele tale, așa îmi spune Zeița Pomilor.
Cât despre domnișoară, Dragoș, Zeița Dragostei spune că ar fi foarte potrivită pentru tine, e cuminte și ați face casă bună împreună.
Dragoș, pentru că nu ați mai acceptat zeitățile în viața voastră, ați uitat să mai priviți în jur și să vedeți că tot ce vă înconjoară, e făcut să vă arate că Universul vă iubește, vrea să fiți în armonie, atât cu trupul, cât și cu sufletul. Tot ce te înconjoară e o minune. Totul poate dispărea într-un minut. Apreciază ce ai, Dragoș. Nu tot omul e atât de fericit, încât să fie iubit de atâtea zeități, cum ești tu.
Ce spui, Dragoș? Cum e parcul?
Douglas se transformă în colegul lui Dragoș și își controla telefonul concentrat. Nu își schimbară două vorbe de când se așezaseră pe bancă, fiecare preocupat cu altceva, însă Dragoș rupe tăcerea:
- Îmi place mult parcul. E frumos și colorat toamna. Ar fi tare rău să plouă, Douglas, ar trebui să mă duc acasă și nu aș mai putea privi domnița această frumoasă.

Greșeală

Am devenit răutăcioasă de la o vreme. Nu știu cât e de bine, căci nu mă dovedesc nici corectă, dar nici blândă (așa cum eram odată). Am ajuns să apreciez amabilitatea și pot să spun cu mâna pe inimă că, pentru mine, a devenit cea mai importantă calitate.
Citesc tot felul de citate inspiraționale cum că un om inteligent nu e niciodată rău. Nu zău? Nu sunt inteligentă? Dar, pe de altă parte, oamenii deștepți sunt și cei mai corecți. Într-un timp mă luam după zicala: what would Jesus do? Mi-a mers bine.
Să spunem că cineva care nu merită îmi cere ajutorul. Pe moment, sunt foarte revoltată și nici nu mă gândesc să ofer vreun ajutor. Pe parcurs, îmi dau seama că e o greșeală, că nu mă face cu nimic mai fericită și mai bună, dacă nu ajut. Și atunci, întrebarea mea pentru voi, cât de grav este să nu vrei să ajuți și totuși să îți dai seama și să îți repari greșeala?

Anul IV

Și-a mai început un an și mă gândeam că o să-l detest și pe acesta. Nu știu câți dintre voi ați făcut sau veți face management și marketing, dar, în opinia mea, sunt cele mai inutile materii. Cel puțin marketingul sună foarte frumos, dar doar atât. Am avut și ”norocul” să fac cu un dinozaur, la veritabila vârsta de 80 de ani plus, care are o viziunea foarte proastă (eronată, might I add) despre lumea care îl înconjoară. Management... hmm. Managementul e cea mai lungă poveste obositoare. Nu am o altă definiție.
Spuneam, deci, că începe să îmi placă iar alegerea (de atunci proastă) pe care am luat-o în legătură cu facultatea. Pot spune că odată cu criza imigranților, profii mei s-au împărțit în două tabere, deși cei mai destupați la minte sunt proeuropeni și, implicit, pro toleranței. De fapt, anul ăsta multe lume și-a schimbat mentalitatea. În acest sens, cel mai iubit dintre profesori își imaginează că, din punct de vedere filosofic, ne-am schimbat epoca într-una profund însetată de cunoaștere, în care nu contează cât muncești, ci câte șanse obții. De altfel zicea să lăsăm noaptea pentru spirit și liniște și ziua pentru dezechilibru, muncă și griji. Am mai contemplat un pic la ideea că atunci când îți alegi un lider nu îl ponegrești și, ca să exprim plastic, nu îl înfunzi în smoală. Liderul te reprezintă și atunci tu ești smoala. Românii nu înțeleg asta. Și cum zicea și proful, ne-am făcut impresia că noi nu putem să ne conducem poporul și trebuie să fim conduși de alții.
Mereu rămân impresionată de ai mei profesori fie pentru profesionalism, fie pentru ideea că ”eu nu voi face așa”, fie pentru toleranță, fie pentru bunătate, fie pentru ideile foarte inteligente, pe care le transmit mai departe la o gloată de țărani studenți nu foarte bine educați.
Mai apoi, că tot mi-am amintit, retorica este foarte importantă într-un mediu academic și nu înțeleg de ce nu se mai predă. Îmi amintesc cu drag de Hogaș când realizez că poate nu am rămas cu multe, dar cu ”arta vorbirii” stau bine. Poate vorbesc bine, pentru că (îmi place mie să cred) scriu bine și citesc des.
Cât despre materiile de anul ăsta, una mai importantă ca cealaltă, una mai interesantă decât cealaltă. Am început să nu mă mai uit la ceas din minut în minut și să învăț ceva (că, de, de-aia am venit la facultate), mi-e drag să stau la două ore de seminar și două de curs.
Mi-am propus anul ăsta să mă distrez mai mult, să învăț cât mai mult, să ”fur” de la fiecare profesor câte ceva. Hai să vedem cum funcționează asta...