Inspirație de seară

Sacrificiile pe care le facem din iubire, compromisurile pe care, câteodată, le alegem, alegerile pe care le adunăm... Nimeni nu ar trebui să trăiască lipsit de afecțiune și nici nu ar trebui să se mulțumească cu jumătăți,
Mă refer aici la voi, cei care luptați pentru a voastră iubire și nu vedeți niciun semn de reciprocitate. Și atunci când sesizați o fărâmă de atenție, iubirea voastră doar crește, mai mult și mai mult... Asta în loc să vă facă să realizați că primiți jumătăți de măsură, jumătăți de inimă, jumătăți de dragoste.
Până la urmă nu asta ni se spune toată viața? Că ne vom întâlni jumătățile și că vom fi fericiți?
Oare asta înseamnă jumătatea ta, a mea, a ei, a lui? Ironic.

Rând după rând și vis după vis, mi-am întors privirea către geam. Mi-am văzut facultatea și am început să cânt: if I knew then, what I know now. Nu m-aș fi adâncit în lucrul ăsta și aș fi făcut ce mi-a plăcut dintotdeauna. Nu m-aș mai fi speriat de partea practică și nici de anii de studiu. M-aș fi gândit doar că îmi face plăcere.
În timp ce scriam, am relizat că mă plictisesc foarte ușor, poate dacă făceam asta, nu mai scriam asta acum. Așa e și cu prietenii... nu e bine să stai cu cel mai bun prieten al tău în aceeași cameră, nici nu știi cum descoperă niște defecte pe care nimeni nu le știa, nici măcar tu.

Oameni și zei

Se făcea că Douglas, om de acum 1000 de ani, se întâlnea cu Dragoș, om al secolului XXI. Și-au întâlnit destinele în parc, pe o vreme frumoasă de toamnă.
- Ce vezi tu, om al secolului XXI? Ce vezi în copaci și în veverițe, în cer și în frunze? Ce simți tu când plouă? Ce vezi tu în domnița de pe banca alăturată?
- Nu mare lucru. E un parc, cu bănci și cu oameni. Sunt și veverițe și frunze. Și mă întristează când plouă, că nu îmi mai stă părul. Ea? E de la mine din cartier, o știu, nu e mare lucru de capul ei, răspunde Dragoș în silă.
- Zi-mi tu, Dragoș, nu simți cum te atinge vântul la ureche și nu auzi povestea copacilor când adie?
- Nu, mi-e frig la urechi, Douglas.
- Dragule, dar tu nu vezi că veverița aceea își face culcuș pentru iarnă, poate sugerându-ți că nu ai strâns încă nimic și poate ar trebui să te apuci, pentru că o să fie o iarnă lungă și grea?
- Așa fac veverițele, de obicei, nu ai învățat în școală? Nu îmi sugerează nimic, răspunde Dragoș râzând arogant.
- Când plouă nu simți cum crește firul de iarbă? Nu simți cum prinde viață totul în jurul tău?
- Când plouă, mă uit la seriale, de obicei, răspunde Dragoș și cască.
Douglas zâmbea și contempla.
- Când tună și fulgeră, nu simți oare furia zeilor?
- Zei? Ce zei? Nu există zei și nici nimic altceva. Suntem aici din pură întâmplare. Am evoluat.
- Ați evoluat? întreabă mirat, Douglas. Dacă ți-aș spune că de-a lungul secolelor ați fost păcăliți că nu există zei, că nu există nimic, ce ai spune?
- Păcăliți? Trăim în informații, trăim din informații. Nu s-ar putea întâmpla așa ceva.
- Da, Dragoș, ați pierdut legătura cu Universul. Nimic nu se întâmplă cum vreți, din cauza asta.
Uite, Dragoș, copacii îți vorbesc, ei țin legătura cu Zeul Vântului, îți spun să privești cerul, să vezi că destinul tău ți-e scris în stele.
Uite-te la veveriță, e trimisă de Zeița Pământului. Îți transmite că va fi iarnă grea, că ai face bine să nu îți lași sufletul să fie acoperit de nea.
Uite că plouă... E semn bun. Zeul Ploilor vrea să îți arate că nu a uitat de tine și că grânele tale vor crește și vei avea ce mânca.
Uite ce culori minunate au frunzele astea căzute, înseamnă că pomii tăi vor avea rod la vară. Cum sunt frunzele astea așa vor fi și zilele tale, așa îmi spune Zeița Pomilor.
Cât despre domnișoară, Dragoș, Zeița Dragostei spune că ar fi foarte potrivită pentru tine, e cuminte și ați face casă bună împreună.
Dragoș, pentru că nu ați mai acceptat zeitățile în viața voastră, ați uitat să mai priviți în jur și să vedeți că tot ce vă înconjoară, e făcut să vă arate că Universul vă iubește, vrea să fiți în armonie, atât cu trupul, cât și cu sufletul. Tot ce te înconjoară e o minune. Totul poate dispărea într-un minut. Apreciază ce ai, Dragoș. Nu tot omul e atât de fericit, încât să fie iubit de atâtea zeități, cum ești tu.
Ce spui, Dragoș? Cum e parcul?
Douglas se transformă în colegul lui Dragoș și își controla telefonul concentrat. Nu își schimbară două vorbe de când se așezaseră pe bancă, fiecare preocupat cu altceva, însă Dragoș rupe tăcerea:
- Îmi place mult parcul. E frumos și colorat toamna. Ar fi tare rău să plouă, Douglas, ar trebui să mă duc acasă și nu aș mai putea privi domnița această frumoasă.

Greșeală

Am devenit răutăcioasă de la o vreme. Nu știu cât e de bine, căci nu mă dovedesc nici corectă, dar nici blândă (așa cum eram odată). Am ajuns să apreciez amabilitatea și pot să spun cu mâna pe inimă că, pentru mine, a devenit cea mai importantă calitate.
Citesc tot felul de citate inspiraționale cum că un om inteligent nu e niciodată rău. Nu zău? Nu sunt inteligentă? Dar, pe de altă parte, oamenii deștepți sunt și cei mai corecți. Într-un timp mă luam după zicala: what would Jesus do? Mi-a mers bine.
Să spunem că cineva care nu merită îmi cere ajutorul. Pe moment, sunt foarte revoltată și nici nu mă gândesc să ofer vreun ajutor. Pe parcurs, îmi dau seama că e o greșeală, că nu mă face cu nimic mai fericită și mai bună, dacă nu ajut. Și atunci, întrebarea mea pentru voi, cât de grav este să nu vrei să ajuți și totuși să îți dai seama și să îți repari greșeala?

Anul IV

Și-a mai început un an și mă gândeam că o să-l detest și pe acesta. Nu știu câți dintre voi ați făcut sau veți face management și marketing, dar, în opinia mea, sunt cele mai inutile materii. Cel puțin marketingul sună foarte frumos, dar doar atât. Am avut și ”norocul” să fac cu un dinozaur, la veritabila vârsta de 80 de ani plus, care are o viziunea foarte proastă (eronată, might I add) despre lumea care îl înconjoară. Management... hmm. Managementul e cea mai lungă poveste obositoare. Nu am o altă definiție.
Spuneam, deci, că începe să îmi placă iar alegerea (de atunci proastă) pe care am luat-o în legătură cu facultatea. Pot spune că odată cu criza imigranților, profii mei s-au împărțit în două tabere, deși cei mai destupați la minte sunt proeuropeni și, implicit, pro toleranței. De fapt, anul ăsta multe lume și-a schimbat mentalitatea. În acest sens, cel mai iubit dintre profesori își imaginează că, din punct de vedere filosofic, ne-am schimbat epoca într-una profund însetată de cunoaștere, în care nu contează cât muncești, ci câte șanse obții. De altfel zicea să lăsăm noaptea pentru spirit și liniște și ziua pentru dezechilibru, muncă și griji. Am mai contemplat un pic la ideea că atunci când îți alegi un lider nu îl ponegrești și, ca să exprim plastic, nu îl înfunzi în smoală. Liderul te reprezintă și atunci tu ești smoala. Românii nu înțeleg asta. Și cum zicea și proful, ne-am făcut impresia că noi nu putem să ne conducem poporul și trebuie să fim conduși de alții.
Mereu rămân impresionată de ai mei profesori fie pentru profesionalism, fie pentru ideea că ”eu nu voi face așa”, fie pentru toleranță, fie pentru bunătate, fie pentru ideile foarte inteligente, pe care le transmit mai departe la o gloată de țărani studenți nu foarte bine educați.
Mai apoi, că tot mi-am amintit, retorica este foarte importantă într-un mediu academic și nu înțeleg de ce nu se mai predă. Îmi amintesc cu drag de Hogaș când realizez că poate nu am rămas cu multe, dar cu ”arta vorbirii” stau bine. Poate vorbesc bine, pentru că (îmi place mie să cred) scriu bine și citesc des.
Cât despre materiile de anul ăsta, una mai importantă ca cealaltă, una mai interesantă decât cealaltă. Am început să nu mă mai uit la ceas din minut în minut și să învăț ceva (că, de, de-aia am venit la facultate), mi-e drag să stau la două ore de seminar și două de curs.
Mi-am propus anul ăsta să mă distrez mai mult, să învăț cât mai mult, să ”fur” de la fiecare profesor câte ceva. Hai să vedem cum funcționează asta...

different

I get that people are different, but not that different at the same time. It's true what they say, a group of people from the same region share common features. After a while people just have the same mentality, as they have equally different personalities. A region can have so much people, but just so few characters.

Abelia

Se spune că timpul le vindecă pe toate. Eu zic că muzica face asta.
Îți trebuie mult curaj să înfrunți singurul lucru de care te temi pe lumea asta. De fapt, nu, scratch that, am două frici imense cât două galaxii. În fine, nu despre asta e vorba. Îmi lipsește curajul, pentru că m-am luptat atât pentru ceea ce credeam că e adevărat, pentru mine era de nedărâmat, ceva ce n-am mai simțit niciodată. După cum am învățat și vă învățam și pe voi, niciodată să nu spui niciodată și să nu îți pui fericirea în cârca altcuiva. Mi-am uitat povețele.
Mă clatin în fața destinului... ai câștigat, bine? Trântește-mă cât vrei de pământ. Mi-e frică și nu am curaj. Și mi-am creat propriul Univers, bine? Altfel, cum aș supraviețui...?
Lasă că îmi iau eu inima în dinți.

The Sweet Belle

- Nu trebuie să mai las pe nimeni să te facă să scazi în ochii mei, îmi spune ea, sprijinindu-și capul pe umărul meu.
De la o vreme, nu simt nimic altceva decât iubire din partea ei și mă întreb dacă are un motiv necunoscut.
- Să știi că îmi pierdusem încrederea în tine, continuă ea, debordând de onestitate.
M-am încruntat. Mi-a zâmbit și m-a privit drept în suflet cu ochii ei căprui/verzi/cameleon superbi.
- Acum realizez că doar cu tine mă simt eu și sunt acolo unde ar trebui să fiu. Și urăsc că n-am putut să îți fiu aproape în toate momentele în care ai avut nevoie de mine. N-aveam încredere în tine. Am acum. Acum cred că poți face orice, poți învinge orice obstacol. Pentru că eu cred în tine. Sounds cocky? De multe ori, lumea mă făcea să cred că nu ești ceea ce mi-ar trebui. Mă înțelegi? Ești tot ce îmi trebuie! Vreau doar să trecem de obstacolul ăsta și crede-mă de am fi numai noi doi pe lume, nu mi-ar păsa, înțelegi?
Vorbea cu un debit prea greu de urmărit, dar îi înțelegeam fiecare cuvânt dinainte să îl spună. Mereu mă întreb ce gândește în căpușorul ăla mic al ei și ,urmărindu-i gurița, jur, nu-mi mai trebuie nimic. Am fost lângă ea întotdeauna, i-am urmărit schimbările, depresiile, fericirile și tot ce vreau e să nu mă scoată din viața ei. Uneori simt că asta își dorește, că s-a plictisit și uneori e ca azi, a mea toată. Bănuiesc că așa e ea, ca un val. Se umflă, se înalță, fuge, se poticnește și se tolănește pe nisip. O ia de la capăt. Și o iubesc că e ca marea, mă face să mă simt ca în vacanță mereu. Nu știu la ce să mă aștept. Acum doar mă bucur de iubirea ei, căci poate mâine iar se va izbi de mal și va încerca să mă îndepărteze.

Poveste pe nisip

Vara, nisipul e ca o poveste. De la săruturi furate la prima lopățică de nisip, sunt toate istorisiri unice ale unui moment.
I-am văzut zâmbetul în ochi și am știut imediat că nici nu va aștepta să-și dea rochița jos, ci va zbura spre mare. Ne țineam de mână, în timp ce ea schița cele mai drăguțe gesturi pentru că îi ardeau tălpile. Când ajungea lângă un șezlong cu umbrelă, se oprea un pic să se răcorească. Continuam drumul, mai fericiți ca niciodată, pentru că știam că în larg va fi doar a mea. Pentru 10 minute, nu mai exista decât ea și marea.
A doua zi, n-am ezitat să ne plimbăm cu vaporul. Azi a fost rece. Tremura, poate de frig, poate de entuziasm, poate de frică. Privea un cuplu cum se tratau prin gesturi tandre. M-am gândit că poate vrea și ea strânsă în brațe. Legându-mi brațele în jurul ei, îi simțeam neîncrederile zburând în aerul sărat. I-am șoptit că o iubesc. Pielea ei... comoara mea.
De data asta, s-a oprit mai mult lângă șezlong, același de fiecare dată. Prima dată m-am simțit iritat, de ce se tot oprește acolo. Mi-am aruncat privirea pe lângă șezlong, unde văd o fetiță blondă, cu o pălărioară cu țestoase, mai mică de un an, ce se juca în nisip.
I-am confecționat un inel dintr-o algă și am dus-o în larg:
- Promit în fața mării, în fața soarelui, în fața ta, că o să te iubesc și o să-ți arăt asta în fiecare zi!
Îi pun alga pe deget, mă privește atât de intens încât simt că energia ei vibrează în mare și îmi șoptește delicat:
- Sunt însărcinată!

My heart is gone

Mi s-a părut că o aud, cu pașii ei mărunți, mărșăluind prin casă.
M-am ridicat în picioare și îmi bătea soarele în ochi, iar tălpile îmi ardeau pe lemnul proaspăt al terasei. Ea scruta orizontul cu privirea, savurând cafeaua în tricoul meu. Părul ei arată ca marea vara și ochii ei sclipeau ca stelele în august. M-am apropiat și ne-am sărutat. Nimic din jur nu părea să fie real. Simțeam o gâdilitură la gleznă, însă nu mă puteam dezlipi de ea. Când își roti capul să mă ia în brațe, văzu pisica alintându-se. Se apropie atât de drăgălaș de ea, mângâind-o încet și șoptindu-i alintături.
Am rămas cu imaginea asta în cap.
Nu știe cât o iubesc... pentru că poate iubi o altă ființă atât de mult, pentru că se lasă iubită de tot ce o înconjoară, pentru că se roagă în mare, pentru că ochii îi clipesc mai des când mă apropii de gurița ei, pentru că tremură când o sărut pe gât și îi șoptesc vorbe senzuale, pentru că se îngrijorează pentru orice, pentru că mă ia de mână și îmi sfâșie inima, pentru că e a mea, la bine, la greu, pentru că îmi suflă fluturi în stomac de fiecare dată când mă sărută...
Termin și eu cafeaua, mă ridic de pe scaun. Nu mă arde podeaua, dar sufletul, da. Era doar un zgomot, nu era
ea. 

Preview

Mapa și pixul erau pe birou.
Mâna ei cercetează contururile feței lui. Își zâmbesc și sunt acoperiți de valuri de soare răsărit. Ea se ridică și se opintește de marginea patului. Își sprijină capul cu mâinile și oftează profund. El vine lângă ea, o pune pe genunchii lui și îi mângâie părul. Stau așa pentru ceea ce părea o eternitate.
- Cum aș putea să te fac să te simți mai bine?
- Așa, exact așa.
Ea se uită la ceas, e trecut de 7 jumătate și trebuie să ajungă la muncă în mai puțin de 30 de minute. Se grăbește să se îmbrace și iese pe ușă. Ajunge la muncă, își petrece ziua fugind, parcă, de un rollercoaster și ajunge acasă.
Se întinde pe pat și își amintește... ”Mapa”,suspină speriată.

Confidence

Încrederea în sine este una din cele mai importante calități ale unui om. Îi zic calitate pentru că ori te naști cu ea ori nu. Nu e ca oricare altă trăsătură omenească și e foarte rară.
Câteodată cred că nu ține nici măcar de fizic, ci mai degrabă aparține gândirii abstracte.
Nu hainele te fac încrezător, nici măcar alți oameni, nici măcar muzica, filmul sau serialele pe care le vezi. Ceea ce creează aceste lucruri este falsa impresie că ești mai mult decât ești, că pentru câteva minute ești invincibil.
Mă uitam în oglindă, căutând încrederea în ochi, în buze, în păr... Nu voiam să cred că odată cu vârsta, cei mai mulți oameni sunt convinși că nu valorează nimic, că merg pe stradă aplecându-și capul.
În viața asta, nimic din fizicul oamenilor nu e important. La sfârșit, nu stai și numeri complimentele pentru cât de frumos și aranjat ești, pentru câte haine ai, nici măcar bogățiile materiale. La sfârșit, numeri de câte ori ai regretat că nu ai făcut un lucru, de câte ori te-ai simțit împlinit, ce te-a făcut cu adevărat fericit.
Mereu mi-am zis, când cineva mi-a spus că nu-mi stă bine într-o anumită haină, ”I will make it work”. Decizia nu am luat-o fizic, ci sufletește. Poți purta și o zdreanță, căci, dacă ai încredere în tine, lumea va observa asta. Sau putem lua un exemplu cotidian, poți purta o găină. Haha.
Ah, nu cred că ajung unde vreau. Ideea e că nu conteză ce e la modă, ce spune unul sau altul, nu trebuie să ajungi să îți pese de fizic mai mult decât de psihic. Prin urmare, încrederea e o stare de spirit, dar și o calitate, după părerea mea.

Thoughts

Mă simt captivă.

Cubul în care mă aflu nu e din sticlă, din cărămidă sau din altceva... E aerul pe care îl respir, e spațiul în care trăiesc, e persoana de lângă mine.
Și simt cum cubul se strânge în fiecare zi tot mai mult.

Am o dependență și nu e vindecabilă.

Mi-e dor să pot
să nu-mi mai fie
dor de tine.

Fall sunrise

Am început să cred că îi place. Îi face plăcere, ca dimineața, să-mi lase o cafea și un bilet pe masa din hol. La început, am crezut că o face doar pentru că este prea ocupat dimineața să mă mai țină în brațe câteva minute. Mă rostogolesc în cearșafurile mirosind a țigară și a el. Are o aromă de felină și de ceață... de dimineață de toamnă.  Mi-e dor de soare, care bate acum mult prea timid pentru data calendaristică. Nu pot să cred că a mai trecut o zi și încă sunt aici, departe de casă, totuși simțindu-mă atât de comfortabil lângă el. Nu cred că am înțeles pe deplin însemnătatea cuvântului ”acasă” până să-l întâlnesc pe el. Cât de frumos își aranjează laptopul, electronicele, chiar și cablurile pe biroul lui fără pic de praf, cât spațiu îmi lasă pentru cosmetice, cât de atent este la detalii... Până și tabloul de deasupra patului are accentele din ochii lui, din pădurea ce ne înconjoară, din mare... Toată casa îmi imprimă tatuajul său unic.
Într-o dimineață m-am trezit și eu odată cu el. Mă privește zâmbind.
- Ești cea mai frumoasă dimineața! Și îmi mângâie obrazul.
- Unde te duci când te duci?
Îmi răspunde râzând: Ai văzut vreodată răsăritul toamna?

Road trip

Viața te poate duce în foarte multe locuri, dacă îți dorești (discutăm despre asta altă dată)

Până la granița României, am fost profund impresionată și am vorbit încontinuu. Nu-mi venea să cred ce frumuseți sunt în țara noastră. Îmi plăcea să privesc oamenii făcând lucrurile de zi cu zi. Oamenii din țara asta sunt diverși și frumoși.
Am trecut granița. Nu pot să zic că mi-a plăcut în vreun fel schimbarea. Am avut și ghinionul de o ploaie teribilă. Însă un lucru am observat, și anume că orice parcelă, orice deal, orice loc, este plantat cu porumb sau cu floarea- soarelui. Lucru care la noi nu este. Câmpuri întregi superbe, în culori superbe. Îmi mai plac ungurii pentru că sunt ospitalieri și știu engleză bine.
Slovenia este o țară superbă și e încredibil ce au realizat oamenii ăștia în 20 de ani. Noi nu reușim pentru că nu vrem, pentru că nu există interes, dar posibil este.
Italia e agitată, tumultoasă, plină de orice fel de oameni, mai puțin de italieni. Și în cazul locuitorilor caucazieni, te întrebi dacă sunt italieni sau români mascați. Eu nu știu ce tot căutam în țara lor, toți oamenii se plâng că e greu și acolo. Câteodată se gândesc să lase tot și să se întoarcă acasă. Și îi înțeleg. Nu e sigur pentru ei, nici pentru copiii lor, sunt considerați străini oricât ar încerca.
Viața, în general, în afară, este relaxată, civilizată și curată. Doamnele în vârstă nu stau în fața blocului ci la cafenele, machiate și gătite. Nu stă nimeni la poartă, nu e țipenie de om pe stradă. Fac mișcare, bicicleta e mai funcțională ca mașina. Seara se relaxează la cafenele drăguțe, unde îți servesc măsline, chipsuri și grisine, pe gratis, ca să ai o gustare când îți discuți problemele. Prețurile pentru mâncare sunt la fel ca la noi, dar hai să comparăm salariile noastre cu ale lor.
Nu înțeleg de ce noi nu putem... dar eu o să-mi fac partea în a ajuta țara așa cum pot. Nu există țara mai frumoasă ca a noastră. Nicăieri nu e mai bine, mai sigur, ca acasă.

Insatiable

Ți-am mai spus vreodată cât de mult te iubesc? 

Ești cel mai prețios cadou din viața mea și am să fac tot ce-mi stă în putință să nu pierdem ce avem. Și apreciez întotdeauna câtă încredere ai în mine și îți mulțumesc pentru asta! Să știi că nu m-ar înțelege nimeni, așa cum mă înțelegi tu. 

Deși simt că distanța asta o să ne facă rău, în fiecare seară, apreciez chestiile, pe care le iubesc la tine și mai mult. Nu-mi închipui cum am rezistat unul fară altul un an, dar devenim foarte buni în a învăța cum să ne iubim unul pe celălalt, chiar și când suntem departe unul de celălalt. E foarte important să știi cum să iubești... așa cum cel de lângă tine așteaptă. 

Cum reușești să îmi încălzești sufletul, când vreau să fiu rece? Cum mă faci să râd din suflet, când cu cei de lângă mine nu reușesc? Cum îmi gâdili sufletul ca o catifelare, cu o atingere? 

Lângă tine trăiesc. Așa cum am citit ieri, într-o declarație de dragoste a lui Liviu Rebreanu, nu vreau o dragoste în care să fiu banală, nu că am fost vreodată. Vreau o dragoste autentică, în care să simt că trăiesc.

Atât să nu uiți că te iubesc, te-am iubit și te voi iubi mereu.

De Paste

Am cunoscut, in 20 de ani, 876 de persoane, cel putin daca iau in serios lista de pe Facebook. In medie am cunoscut 0,1 oameni pe zi, fara sa pun anii bisecti si oamenii care nu au Facebook. Ce viata singuratica... M-am gandit acum de Pasti, cati dintre ei conteaza pentru mine...

Apropo de Pasti, m-a intrebat mama de ce astept Pastele? De ce imi place Pastele? M-am blocat si nu pentru ca nu stiam ce sa raspund, ci gandindu-ma cat de superficial as fi raspuns. Ma simt din nou un superfluu in aceasta lume, bazata pe consumerism si pe oameni care se lupta contra asta. Cateodata pic in capcana, nu mai gandesc normal. 

Imi place Pastele, in primul rand, pentru ca (e primavara, coincide cu vacanta) e o sarbatoare despre iertare, mantuire, speranta de a fi mai bine, cand merg la cimitir si e un sentiment de pace si liniste, cand miroase a aer cald si ploua, cand ar trebui sa fim constienti de cat pacatuim zilnic, in fiecare moment, si ca, la fiecare Pasti, Iisus Hristos se rastigneste pentru noi. 

V-am povestit cum postim multi dintre noi? (sunt intamplari bazate pe fapte adevarate) Eu am inceput sa postesc, mi-am facut cumparaturi in privinta asta, am ajuns la casa de marcat... M-am uitat un pic la produse... "Pe ce bip am dat atatia bani?" Am ajuns in camin, am mancat o salata, foarte pioasa... "Ce gust de bip au rosiile astea?" Incerc sa dorm, bineinteles, "tineretul anticomunist" da petrecere. "Va urasc cu galagia voastra cu tot! Sa va duceti in bip!" M-am trezit, colegii mei "inspirati" imi cer si joia liber, ca doar "sefa de stat" se duce frumos la toti profesorii ca nu le convine lor ca au ore joia. (Am colegi super, n-a fost cazul meu, dar daca la cealalta grupa se poate, la noi de ce nu?) Eram obosita pana in varful genelor din ce in ce mai grele, ia si te imbraca, plimba-te de urechi prin facultate... "Ce bip nu va convine, de ce nu mai puteti sta o zi, fratilor?" Postul meu a constat in principal din mancare de post si atat... 

Exceptand seara, cand nu puteam adormi, stateam si ma gandeam la toate vorbele, gandurile, faptele, de pe parcursul zilei, minunandu-ma... Ma cuprindea un sentiment de vinovatie si compasiune si pocainta, care, uneori, mi se parea ca nu se mai termina. In sinea mea, ma bucuram la senzatia asta... Mi-am dat seama ca nu m-am schimbat deloc... Sunt aceeasi eu cand adorm. Trebuie sa fac cumva sa fiu eu si ziua...

Paste superfericit, dragii mei! Sa va bucurati de el, indiferent care este motivul!

SUNT ROMANCA!

Mi-as face cont de ask doar pentru ca sa primesc intrebarea : "Ce te face sa-ti fie rusine de tara ta?"
In primul rand, mie nu MI-E RUSINE CU ROMANIA SI CA SUNT ROMANCA!
Urasc intrebarea asta aproape la fel de mult cat urasc si autorul ei.
Nu poti spune asta, asteptand ca lucrurile sa se imbunatateasca, nu poti schimba ceva, cand tu ai in minte "tara de rahat"!
Nu putem sa ne asteptam sa ne laude altii, cand noi tot ce vedem la TV sunt aberatii, numai "de rele", ca sa bage dispretul de tara in noi.
De cate ori ati vazut la stiri o veste buna despre ai nostri?
Nu putem sa zicem francezilor sa termine cu insultele la adresa tarii daca noi insine permitem sa ne ponegrim tara.
Am un exemplu concret in privinta mentalitatii distruse a romanilor. Cand au fost zapezile mari, doua doamne "stimabile", care lucreaza in domeniul "casnic", mergeau in microbuz spre Bucuresti sa ajunga in Italia. Una dintre acestea este intrebata cum se simte. Aceasta raspunde intepata: "Eu trebuie sa ajung la munca. Cine imi da banii inapoi? Numai in Romania se poate intampla asa ceva!" Acestea sunt doua doamne emancipate.
Raspunsul meu pentru voi doamnelor, se poate intampla ORIUNDE! Am alt exemplu pentru asta. Serbia a fost acoperita de zapada, punand astfel la pamant sistemul electric la aproape un sfert de tara. Raspunsul unui sarb intrebat cum se simte: "Asteptam sa se rezolve lucrurile cat mai repede. S-a intamplat, ne descurcam foarte greu, dar speram sa fie bine."
Comparand raspunsurile, ne dam seama de ce europenii gasesc mereu motiv sa ne calce in picioare...

The world is beautiful to me

Am zambit...
Este o zi frumoasa, cu cer de un gri colorat impecabil, cu nori pufosi, cu soare cu dinti, cu vreme schimbatoare... exact ca starea mea.
A fost o zi frumoasa...
Nu sunt atenta la cursuri, simt doar dorinta sa ies afara si sa plec. Ma gandesc ca tot ce fac e inutil. Nu pot nicio clipa sa ma dezlipesc de realitate si sa-mi combin visele intre ele, asa cum faceam odata.
Am ras mult...
Scriu de ceva vreme... cifre, ani, soiuri, denumiri in latina.
M-am si plictisit... NU, eu nu ma plictisesc niciodata. Cel putin asa fac oamenii inteligenti. Nu ca eu as fi.
Ma uit la pixul cu care scriam de ceva ore. Pe ambalajul unde scrie "Made in China", circular, apare un slogan "The world is beautiful to me".
Si reflectez... Imi imaginez un chinez intr-o hala unde miroase a chimicale, praf si plastic, cu mainile imbibate in cerneala, asambland pixul meu, cu un salariu mizerabil, in imposibilitatea de a scapa de situatia in care e. Poate viata lui nu e completa, poate nici macar fericita nu e. Dar oare vazand sloganul asta zilnic, il poate face sa se simta mai binedispus?
Pe mine, da...  Zambesc pentru ca ma simt norocoasa sa am o viata frumoasa, in lumea mea frumoasa, in tara mea frumoasa. Imi voi aminti mereu, cand tin pixul in mana, ca se poate mai rau si ca trebuie sa fiu recunoscatoare.
P.S. Sa fiu recunoscatoare! This was my resolution! Check!

From bad to worse

Incep sa cred ca nu-mi place persoana asta pe care o vad in oglinda in fiecare dimineata... Eu nu sunt asa...
Incepusem sa ma atasez de facultatea la care sunt, sa invat cu drag, sa incep sa cred in sansele pe care mi le ofera... Incepusem sa cred ca fac parte din ceva pentru prima data in viata mea...
Am tratat cu respect, ca sa mi se ofere dispret... Am tratat cu admiratie, ca sa mi se ofere senzatia ca sunt un nimeni...
Am intrat in pamant de o vreme... Nu vreau sa mai ies de acolo. Nu vreau sa vad pe nimeni. Vreau vacanta de la facultate pentru totdeauna... Si stiu ca nu o pot lua...
Maine am sa ma trezesc cu aceeasi senzatie de nod in gat si tristete cumplita si am sa apelez profi... Poate crede vreunul dintre ei ca sunt cineva si ca merit un amarat de loc la... licenta...