Mi-e din ce in ce mai greu sa ma prefac.
Mastile sunt peste tot. Numai ca n-am fost eu obisnuita cu ele. Si fara masti am fi niste suparati, ofticati, nervosi. Asa... mastile ne fac sa zambim, sa radem, sa ne relaxam.
Am vazut azi un video cu cineva drag mie (desi accept ca mi-e drag mai greu) si ii priveam admirativ fiecare miscare. Si viata mea fara acea persoana e destul de plictisitoare. Nu stiu daca e mai bine sa fii singur(a). Nu stiu daca mai cred asta. Viata oricum e mai frumoasa in doi si ciocolata e mai buna atunci cand o imparti cu cineva. E mai frumos cand zici cuiva ca iti place o melodie, decat s-o asculti singur.
Si desi, pana acum mi-era atat de usor sa fiu solitara, acum sper ca J. sa vina acasa fiindca o viata fara prieteni si fara o persoana iubita e grea.
Acum ca si familia mea a plecat si probabil n-o s-o mai vad intregita pana la urmatoarea nunta sau urmatoarea vara, ma simt si mai rau. Un copil... cat ar fi el de mic sau mare iti lumineaza casa. Elena e ca aerul de munte, pura, curata, sincera. Incep sa cred ca numai in copii poti avea incredere deplina. O sa-mi fie dor de ea. Si daca continua sa vina la mine din an in Pasti mi-e frica ca o sa creasca si o sa ne indepartam.
Poate daca ar exista oprirea timpului, lumea ar saraci numai cumparand asta.
