Renunţ

Simplu, renunţ. Pentru că îmi dau seama că nu mai ai nevoie de mine. Are cine să aibă grijă de tine, să te trezească la realitate. Sunt ca Nanny McPhee : când nu mă vrei, dar ai nevoie de mine, sunt acolo, iar când mă vrei, dar nu mai ai nevoie de mine, plec. Nu-ţi port pică, vreau să ştii asta.

Buna variantă rea

Mă gândesc că te-am rănit... sau mai bine că am greşit. Şi n-a fost vreme în care să nu mă ierţi.

Mă întreb cât va mai dura asta... Mă întreb dacă e adevărat sau visez, dacă sunt în agonie sau în extaz. Acum înţeleg sintagma "acum mi-e cel mai rău şi cel mai bine".

Te-ai cuibărit la mine în inimă, fără să vreau. "Şi poate n-o arăt, dar mi-ar fi mult mai greu, dac-aş rămâne fără tine, doar un simplu eu". M-am gândit că nu-ţi zic ce simt, dar nici tu n-o faci. E mai mult decât credem. E mai mult decât un simplu "te iubesc". Mereu e mult mai mult.

Cred că ceea ce vreau să spun e... iartă-mă, iubitule şi mulţumesc. Hai că nu a fost aşa de greu.

P.S. Se pare că nu e nimic de criticat la romanul meu... Foarte drăguţ. Mulţumesc, mă simt apreciată. Ironic.

Third novel preview (Am nevoie de păreri critice)

M-am scăldat în lapte. Se spune că laptele îţi menţine pielea elastică şi strălucitoare.
Nu am ştiut niciodată ce să fac ca să am aspectul nepoatei mele de 17 ani. Cum să spun, e... adorabil de frumoasă. În jurul ei e o lumină, o radiaţie sau o vibraţie. Zâmbeşte cu tot corpul şi fericirea îi emană prin pori. E strălucitoare şi gingaşă şi, într-un fel, îţi spune că nu-i poţi face nimic, pentru că e protejată de un scut de încredere. Parcă nu o doare nimic. Pe nepoata mea o cheamă Alexandra şi a trăit în România mai toată viaţa ei. Când am ajutat-o pe soră-mea să vină şi să se stabilească în Italia, a adus cu ea pe fiinţa aceea perfectă. I-am pus întrebări de genul "ce cremă de faţă foloseşti? " sau " ce marcă de blush ai? ". Irelevant pentru ea, frământare pentru mine. Mi-a zis că nu foloseşte decât gel de curăţare pentru coşuri şi o cremă cu extract de gălbenele. Şi că moşteneşte totul de la mama ei. Prostii! Mama ei are un ten pistruiat, tânăr, dar pistruiat. Fata soţului meu, Vana, e cu un an mai mare decât Alexandra, însă nu e aşa. E ştearsă. Mă gândeam... în timp ce-mi scoteam o ţigară.
- Poate dacă nu ai mai fuma, ai avea şi tu tenul ca al meu, a zis sprijinindu-se de uşa de sticlă de la terasă.
Acelaşi stil tipic, acelaşi tupeu. Alexandra era enervant de sinceră. La fel ca toată familia mea din România, la fel ca... mine.
- Uite, acolo în zare e România.
- Nu are cum să fie România.
Acelaşi mod de a contrazice, de a nu tăcea o secundă. Ah, îmi doresc să fi rămas în România, să fi respirat încă aerul libertăţii.
- Ai o casă foarte frumoasă.
Am zâmbit. Era ultimul fum şi eu încă îmi doream să mă mai ţină ocupată ca ea să nu observe faptul că eram emoţionată.
- Şi tu... şi tu eşti foarte frumoasă.
- Mulţumesc.
"Îmi aminteşti de cineva." Când, în sfârşit, a plecat, mi-am pus picioarele pe măsuţa de pe terasă şi am privit piscina. Am închis ochii şi-am început să visez. Eram acasă, tânără, în putere, atletică, eram tot ceea ce voiam să fiu. Urcam munţi, sărutam băieţi, jucam volei pe plajă... eram Alexandra. Mă rodea invidia că-mi amintea de mine, mă rodea invidia că-şi găsise jumătate în "ţara mea". Pierdusem demult orice şansă la iubire. Am pierdut atât de mult pentru că am plecat. M-am căsătorit cu un bărbat cu 13 ani mai în vârstă decât mine, divorţat de două ori, cu doi copii, cu mame diferite. El spune că dintre toate femeile lui, eu sunt cea care dă sens vieţii lui, poate pentru că nu am intenţia să îi consum toţi banii, m-am gândit. El nu mă iubeşte şi ar fi o aberaţie să spun că eu l-aş iubi.
Mi-a mângâiat genunchiul şi-apoi m-a sărutat pe frunte. Deschid ochii uşor şi-mi imaginez un tânăr cu ochi albaştri, care zâmbeşte şi pe care îl iubesc. Massimo nu era aşa. Era cărunt, cu ochi căprui calzi, blânzi şi cu expresie a feţei mereu supărată.
- Amore, am şoptit.
M-a ridicat în braţe şi mi-a spus că sunt frumoasă. Ştiam că minte. Nu ma dormisem de două nopţi, de când Alexandra ajunsese în Italia. Mergea totul bine înainte să vină ea. Eram mulţumită de mine şi de Massimo. Acum nu-mi mai ajunge nimic, acum... nu mai vreau decât să fiu ca ea.
Am dormit unul lângă altul şi mă ţinea protector în braţe. "Ştiu că nu asta mi-am dorit", am gândit. M-am îmbrăcat şi am coborât să beau nişte lapte.


P.S. scuze pentru eventualele greseli. si va rog va rog, pareri critice.

Smooth sailing

Hard times

"I remember years ago
someone told me I should take
caution when it comes to love
I did, I did "
De fiecare dată trăiesc un fel diferit de iubire. O dată, îmi pierd capul şi mi-e foarte greu să spun că-l mai recapăt. Poate de asta îmi e lene să învăţ. :))
Şi altă dată, sunt perfect normală, puţin mai uitucă, cu sistemul de apărare pus pe stand by, oricând gata de contraatac.
În ambele din cazuri îmi dau seama prea târziu că m-am îndrăgostit. Prea târziu, adică... după ce totul s-a terminat de ceva vreme. Bine, normal, am "simptome". Însă mi-e greu să diferenţiez o îndrăgosteală de o dragoste. Aici e problema mea. Aici nu ştiu ce să fac. Cum îţi dai seama că cineva te iubeşte? O simţi, o vezi, o crezi ?
Nu-mi spune că o simţi pentru că am simţit de multe ori ceva ce... nu era iubire. Spre exemplu, Mircea... puteai să juri că mă iubeşte..., nu mă iubea.
Să văd... Cred că dacă cineva mă priveşte în ochi majoritatea timpului în care vorbim, nu înseamnă neapărat că mă iubeşte. Aş avea un exemplu şi pentru asta, dar domnul nu e menţionat pe blog. Ştiu o grămadă de băieţi care ştiu că treaba cu privitul în ochi e o chestie de sinceritate şi o folosesc ca mijloc de derutare.
Şi dacă eu cred orbeşte, s-ar putea să rămân fără ochi. Să spunem că pot să cred, 100 %, fără regrete şi... în ce-aş crede? În el?... În faptul că îmi spune că mă iubeşte?... De fapt, în ce cred? În iubire? În iubire cred, în toate formele ei. Dar cum cred într-un om?