Afraid of waking

Tentativa de omor variază între 6 şi 15 ani de închisoare. Omorul în sine e între 6 şi 100 de ani. Şi astea au fost făcute cu sânge rece.

Când încerci să omori pe cineva, nu e exact ca şi cum l-ai omorî? Mie mi se pare că-i mai rău chiar. Unu, nu ştii dacă persoană inculpată, n-o să mai încerce până o să reuşească să ia viaţa cuiva. Şi doi, persoana rămase în viaţa are traume irecuperabile. Există o închisoare a inimilor frânte? Wanna join in...

Bono, iar el şi seriale

Să-ţi dai seama că poţi avea pe oricine din lumea asta, dar să-l vrei doar pe el.

E neplăcut şi chiar groaznic ca ceilalţi să-ţi scoată în evidenţă defectele persoanei iubite, pe care tu le vezi doar când te cerţi şi, oricum, într-o măsură mult mai mică. Pentru mine e acasă, pentru alţii e un musafir, care se încăpăţânează să rămână. Pentru mine e viitor, pentru ei e aventură.

În ultima vreme, am revenit la marea mea plăcere: serialele. De data asta mă uit la Pretty little liars. E fascinant cum o piţipoancă machiavelică îşi ia pedeapsa foarte urât. După faptă şi răsplată. Şi la ăsta mă mai plictisesc şi sigur mă las de el când începe şcoala. Din lista alunecoasă de seriale pe care nu le-am terminat fac parte şi Vampire Diaries, True Blood, Desperate Housewives, d-astea de fete. Ce să fac dacă majoritatea mă plictisesc?

Certuri, acceptări şi altele

Ieri am mai avut o revelaţie (cred că blogul ăsta e impropriu numit "călătorie în necunoscut", ar trebui să se numească "revelaţii de genul nesupranatural"). În timp ce mă întorceam de prin lumea asta făcută numai pentru mine, normal, mi-am dat seama că nici măcar J., care mă apreciază mai mult decât orice iubit şi care mă înţelege mult mai mult decât mama, nu mă acceptă în fiecare zi. E totul bine, până ne certăm. O să spuneţi, cine nu se ceartă. Păi, eu nu prea mă cert. Nu simt gustul unei certe. E ceva din adâncul sufletului (studiat de psihologie) care opreşte bucuria machiavelică de a mă certa.
Am mai avut o revelaţie, dar nu se ştie cine citeşte blogul ăsta :D Nu e trist că am ajuns să-mi controlez ceea ce scriu? Adică până acum scriam ce si cum voiam. Acum... Ei bine, am crescut şi o dată cu mine, creşte şi blogul. Mulţumesc că mă ciţiţi, că mă comentaţi. Let's be young together! Ă?

Ubituleh

Urăsc scuipatul. Urăsc să merg pe stradă şi să ocolesc scuipate. Sunt excesiv de multe. De ce simt ăia nevoia să scuipe? E fiziologic sau ce? O să-mi pun spirt pe covorul dinaintea uşii. Nu mai supoooooort!

În altă ordine de idei... Am scris despre Bono într-un caiet, pe care acum mi-e lene să-l aduc. Aşa că, freestyle :)

Să nu credeţi că Bono e ales aşa la nimereală (asta ca să-mi tratez opera despre el ca la română). Bono poate însemna şi că e bun, şi că, într-o zi, va fi la fel sau mai faimos decât Bono de la U2. Tema este desăvârşirea ca persoană. Compoziţia este diversă, de la texte scurte, la adevărate nuvele.
Subiectul... Hm... Nedescifrat.
Personaje principale: ambiţioase, perseverente, totdeauna încercând să se autodepăşească,încăpăţânate, orgolioase şi se iubesc.
Personaje secundare: n-avem.
Concluzie: Bono e iubitul meu, eu sunt iubita lui.

Stare proastă

Puteţi să număraţi măcar la degetele de la o mână persoanele care nu v-au dezamăgit nici măcar o dată? Puteţi să spuneţi cu mâna pe inimă că aveţi cui vă destănui în vacanţe, când nu aveţi neapărat credit pe telefon, când nu sunteţi tocmai lapte şi miere? Nu? Da? Câteodată? Niciodată?
Sincer, nu mai am încredere în familie, în prieteni şi nici măcar n-am cui să zic asta. Cred cu tărie că nimeni nu mă poate înţelege pe deplin, nimeni nu ştie ce-mi lipseşte, însă o să mă asigur ca măcar copiii mei să simtă ceea ce eu nu prea pot.
Însă nu sunt singură. Niciodată nu eşti singur, nici fizic, nici moral. Însă e mai rău când te destăinui. Atunci se pune problema dacă eşti într-adevăr singur.
Descopăr trei feluri de a te plânge: te încurajezi singur, te încurajează alţii şi sfaturile (din ambele părţi?) .
Eu mă întreb cum le vine celor care sunt împreună de mult timp, când trebuie să se destăinuie cuiva... Dacă ai o relaţie frumoasă, ţi-e frică să n-o pierzi fiindcă celalalt are impresia că el e de vină pentru "starea ta proastă". Aşa că, spui bineînţeles ce te doare, însă nu cu toată inima.
În cele mai bune cazuri, dacă aveţi amândoi chef, te detaşezi de problemele tale de "stare proastă" şi eşti recunoscător că Dumnezeu ţi-a dat un motiv să nu înnebuneşti de tot. În cele mai rele cazuri, te cerţi (până divorţezi) pentru că deja eşti deranjant cu "starea ta proastă". Da, nu vă mai pasă. Nici ţie să-şi revii, nici partenerului să te scoată din "nostalgie". Atunci scapi de cea mai mare nebunie (haha, nu-i adevărat).
Singurătatea. Cea mai bună soluţie. Azi si ieri seară am evadat cu gândul de tot ceea mă înconjoară. Am mulţumit Domnului că sunt bine, că am ce mânca, unde mânca, că am pat şi cameră şi televizor color şi că am bibliotecă judeţeană şi că am şi mp3 şi că sunt întreagă şi că îl am pe Bono (not U2). Bono... iubitul meu (sigh)... I'll be back, să aflaţi mai multe despre Bono. Sunt sigură că o să vă placă.
Keep reading me ;)