- Dar, tati, eu mi-am făcut prieteni aici. Ce nu e bun la apartamentul ăsta? Eu nu vreau să merg cu voi, du-te tu cu mama, eu rămân aici. Mi-a fost foarte greu să-mi fac prieteni. Sunt cei mai importanţi pentru mine. Îi iubesc aproape la fel de mult cum vă iubesc pe voi!
El stă, reflectează şi face faţa aia de om supărat, dar care nu vrea să strice nimic prin nişte cuvinte zise la nervi. Evident, îl afectaseră cuvintele fetei de 13 ani, care deja se credea mare şi avea impresia că lumea se învârte în jurul ei şi al prietenelor ei. Pe de o parte, înţelegea, doar trecuse şi el prin asta. Până să o întâlnească pe ea, femeia care îi devenise soţie de atâţia ani şi, pe care, totuşi, încă o privea ca la adolescenţă. Înainte prietenii erau totul, apoi a devenit ea totul.
- Uite, gândeşte-te că avem o casă mai mare în care îţi poţi invita prietenii. Pe toţi!
- Serios?
În culmea fericirii şi mai mult de atât, mergând spre mama ei.
- Da. Şi zâmbind îi dă o palmă la funduleţ.
Mama, ştergându-se pe mâini cu un prosop, îi mulţumi din ochi şi din zâmbet tatălui şi o îmbrăţişă pe fetiţă.
