- Nu trebuie să mai las pe nimeni să te facă să scazi în ochii mei, îmi spune ea, sprijinindu-și capul pe umărul meu.De la o vreme, nu simt nimic altceva decât iubire din partea ei și mă întreb dacă are un motiv necunoscut.
- Să știi că îmi pierdusem încrederea în tine, continuă ea, debordând de onestitate.
M-am încruntat. Mi-a zâmbit și m-a privit drept în suflet cu ochii ei căprui/verzi/cameleon superbi.
- Acum realizez că doar cu tine mă simt eu și sunt acolo unde ar trebui să fiu. Și urăsc că n-am putut să îți fiu aproape în toate momentele în care ai avut nevoie de mine. N-aveam încredere în tine. Am acum. Acum cred că poți face orice, poți învinge orice obstacol. Pentru că eu cred în tine. Sounds cocky? De multe ori, lumea mă făcea să cred că nu ești ceea ce mi-ar trebui. Mă înțelegi? Ești tot ce îmi trebuie! Vreau doar să trecem de obstacolul ăsta și crede-mă de am fi numai noi doi pe lume, nu mi-ar păsa, înțelegi?
Vorbea cu un debit prea greu de urmărit, dar îi înțelegeam fiecare cuvânt dinainte să îl spună. Mereu mă întreb ce gândește în căpușorul ăla mic al ei și ,urmărindu-i gurița, jur, nu-mi mai trebuie nimic. Am fost lângă ea întotdeauna, i-am urmărit schimbările, depresiile, fericirile și tot ce vreau e să nu mă scoată din viața ei. Uneori simt că asta își dorește, că s-a plictisit și uneori e ca azi, a mea toată. Bănuiesc că așa e ea, ca un val. Se umflă, se înalță, fuge, se poticnește și se tolănește pe nisip. O ia de la capăt. Și o iubesc că e ca marea, mă face să mă simt ca în vacanță mereu. Nu știu la ce să mă aștept. Acum doar mă bucur de iubirea ei, căci poate mâine iar se va izbi de mal și va încerca să mă îndepărteze.
