Mood

miercuri, 5 august 2009

fictiune

Nu m-am gandit niciodata la parintii mei ca la doi oameni ce s-au iubit. Nu stiu de ce; nu mi-a lipsit caldura lor si armonia dintr-o casnicie, dar niciodata n-am simtit intre ei o scanteie ca pe cea pe care o simt eu acum.

7 comentarii:

Anonim spunea...

Te inteleg...cred ca stiu ce simti.

Kali spunea...

Ciudat.Nici eu nu m'am gandit la ei niciodata ca la un cuplu.

Anonim spunea...

Bucura-te ca ii ai si doreste-ti sa fii si tu parinte.

Zad spunea...

asta e un semn ca iubirile tineresti se sting repede...adevarata dragoste consta in armonie, prietenie si nu in pasiuni si iluzii desarte...astea exista doar in mintea tinerilor nu in realitate...dar nu vreau sa-ti stic visele, veti afla toti pe pielea voastra cand veti da ochi in ochi cu realitatea!

Alex spunea...

ei bine jokebox....tu ai ajuns fata in fata cu realitatea?? eu sincer cred ca realitatea nu este una singura...ci ca fiecare are realitatrea lui si a altora daca poate si daca vrea bineinteles :) si sa stiti ca eu ii pot vedea pe ai mei ca doi parinti, dar si ca doi indragostiti :) si sunt singura ca acea scanteie de care vb nu se stinge doar ca se transforma:) oricum irina :) prea tare e ceea ce faci tu..ti-am mai zis si iti repet! pupici

Irra spunea...

@ toata lumea: e fictiune, deci nu simt eu asta, dar pur si simplu e o constatare pe care as avea-o daca ambii mei parinti ar fi in viata.

Kali spunea...

:(
am fi preferat sa nu fie fictiune:(

About me

Fotografia mea
"Ma agat acum ca de cel din urma pai de gandul ca poate e posibil sa ma vindec prin scris." (Cartarescu)