Despre uitarea voită şi altele

Cred că m-am născut cu posibilitatea de a-mi "şterge" sentimentele. M-am perfecţionat în asta, aşa cum înveţi că atunci când eşti mare, nu te mai poţi plimba pe stradă fără să ai o direcţie (look around you, if you think otherwise). Dacă faci asta, cel mai probabil, vei fi considerat nebun. Nebuni sunt cei care se uită absent la tine, cei care meditează şi vorbesc în dodii, cei care au curajul să-şi exprime sentimentele, starea de anxietatea, contul din bancă sau dezgustul faţă de ţară. Fireşte, pot fi consideraţi beţivi. E cel mai comun lucru întâlnit la noi în ţară.
Dar vorbeam de sentimente, nu de javre. Uit forţat de mică, din motive mai mult sau mai puţin personale. Şi cum ziceam, sunt perfectibilă. Aşa am început să uit şi momentele importante din viaţa mea, pe care se presupune că ar trebui să le transmit mai departe. Nu ştiu dacă asta e de bine sau nu. Tot ceea ce ştiu e că mă chinui de câţiva ani să ţin minte ce să fac când vine preotul cu Ajunul sau cu Boboteaza, când şi cum faci colivă, ce să faci când moare cineva, ce să faci când vrei să te căsătoreşti, când vrei să-ţi botezi copilul (la asta chiar că nu ştiu nimic) şi o grămadă de rânduieli de care te loveşti, vrei, nu vrei. Şi-apoi mi-am dat seama, în timp ce scriam, că mereu vor exista oameni care te ajută, mai ales la greu, mai ales cei de la care nu aştepţi nimic.
Pun întrebări aproape în fiecare oră şi am devenit insuportabilă pentru mama, dar în acelaşi timp e bucuroasă, pentru că observă schimbări. Uit ce-mi spune oricum, uit detalii, dar am voinţă! Şi pun pariu că nu ştiaţi de ce curcanul are în cioc chestia aia lunguiaţă. Eu ştiu( e un motiv stupid, n-o să-l scriu). Sunt mai rea decât un copil de 2 ani, ce mă interesa pe mine de ce are curcanul chestia aia lunguiaţă? Aşa că uitarea mea voită devine o uitare inevitabilă.
Îmi dau seama că mă pregătesc să devin "om mare", că doar de asta e adolescenţa, nu?