Hard times

"I remember years ago
someone told me I should take
caution when it comes to love
I did, I did "
De fiecare dată trăiesc un fel diferit de iubire. O dată, îmi pierd capul şi mi-e foarte greu să spun că-l mai recapăt. Poate de asta îmi e lene să învăţ. :))
Şi altă dată, sunt perfect normală, puţin mai uitucă, cu sistemul de apărare pus pe stand by, oricând gata de contraatac.
În ambele din cazuri îmi dau seama prea târziu că m-am îndrăgostit. Prea târziu, adică... după ce totul s-a terminat de ceva vreme. Bine, normal, am "simptome". Însă mi-e greu să diferenţiez o îndrăgosteală de o dragoste. Aici e problema mea. Aici nu ştiu ce să fac. Cum îţi dai seama că cineva te iubeşte? O simţi, o vezi, o crezi ?
Nu-mi spune că o simţi pentru că am simţit de multe ori ceva ce... nu era iubire. Spre exemplu, Mircea... puteai să juri că mă iubeşte..., nu mă iubea.
Să văd... Cred că dacă cineva mă priveşte în ochi majoritatea timpului în care vorbim, nu înseamnă neapărat că mă iubeşte. Aş avea un exemplu şi pentru asta, dar domnul nu e menţionat pe blog. Ştiu o grămadă de băieţi care ştiu că treaba cu privitul în ochi e o chestie de sinceritate şi o folosesc ca mijloc de derutare.
Şi dacă eu cred orbeşte, s-ar putea să rămân fără ochi. Să spunem că pot să cred, 100 %, fără regrete şi... în ce-aş crede? În el?... În faptul că îmi spune că mă iubeşte?... De fapt, în ce cred? În iubire? În iubire cred, în toate formele ei. Dar cum cred într-un om?

Friends 2

"Eu când mă-mbăt devin băiat."

"Ăla din Take a bow era tare.
Daaa, era cel mai fain... Uh... cum era părul? "

"Eu mă beşesc când mănânc cartofi.
(pauză) Ai mâncat cartofi?
Nu, da' nuş ce am."

"Am două melodii de la Sting.
Da mi-ai zis.
(pauză) Bă... mănânc de sting."

"Unde am pus scotch-ul ăla?
Păi cred că e în cameră la fratele tău. De ce?
Nu te-ai prins, nu?
Vrei să ţi-l aduc?
Nici acum nu te-ai prins, nu?
(pauză) A, vorbesc prea mult."

"De obicei, mă uit fără să vreau, numa' de data asta am făcut excepţionat."

O vară

De-ar fi să vă redau puţin din viaţa mea, n-aş ajunge la detalii, deşi ele sunt cele mai importante. Am o viaţă ocupată şi totuşi organizată şi îmi permit şi să lenevesc. Ideea principală e că am fost atât de fericită timp de vreo cinci săptămâni că abia îmi făceam timp să gândesc şi câteodată am uitat şi să respir. Cu toate astea nu m-am bucurat îndeajuns, nu am vrut într-un fel. Ştii cum e, te bucuri intens şi ceva rău se întâmplă, ca şi cum ţi-ar aminti că datorezi cuiva faptul că te bucuri şi fericirea nu-i pe gratis. Bănuiesc că e legea compensaţiei sau poate Dumnezeu îţi permite să fii fericit atâta timp cât nu te fuduleşti.
Despre fericire nu ştiu prea multe, deşi despre asta îţi vorbesc. Dacă ar fi să explic ce înseamnă, ar fi să îţi spun că fericirea nu-i niciodată completă, dar acolo unde e, face ravagii. Adică cum să spun, te aduce la rang de zeu. Te simţi divin, eşti "di vină" şi tu pentru asta pentru totul e "a matter of mood". Şi de cum gândeşti. Românii sunt mai rar fericiţi, ca să îţi faci o idee.


La mine fericirea constă cel mai des "in a departure". Am mai zis, faptul că am unde să plec, ma mulţumeşte pe deplin. Nu contează când plec, cu cine plec, niciodată nu refuz o plecare, o ieşire din cotidian, din culorile multipastelate sau gri ale blocurilor. Am zis cel mai des? Am zis.
Dacă te bucuri pentru mine mulţumesc anticipat, dacă nu, asta e.