Pro şi contra - Paulo Coelho

Azi îmi exprim părerea strict şi pur personală despre Paulo Coelho, mai exact despre opera lui.

1. Orice om îl poate citi şi înţelege. Ei bine, asta nu poate decât să bucure, la ce nivel de cultură s-a ajuns. Dacă Maricica şi Jănel citesc, e un lucru bun până la urmă. Nu înţeleg de ce simplitatea pare lipsită de profunzime.

2. Are tendinţa să exagereze legea atracţiei universale. Dacă asta îi face pe oameni să creadă în ceva, de ce să nu foloseşti asta? Optimismul e partea cea mai frumoasă a vieţii. Omul ăsta a descoperit o reţetă a fericirii şi vrea să o împartă lumii.

3. Combină practici vrăjitoreşti cu puterea lui Dumnezeu. Ăsta e un fel de a fi mai convingător. El crede în Dumnezeu, totuşi ocultismul i se pare interesant. Şi le combină fără să supere pe nimeni, ca Dan Brown spre exemplu.

4. Optimism exagerat. Foarte bine. M-am săturat de rău, vreau ca atunci când citesc să mă relaxez, să ies din lumea asta infectă şi să cred în mai bine. Nu vreau ca protagonistul meu preferat să moară sau să piardă ce are mai drag. Vreau să fie fericit absolut, cum eu nu sunt să spunem.

Aştept şi alte motive.

Fragment din Brida (repovestit)

Brida când era mică, mergea cu tatăl ei la mare. Când au ajuns, el i-a zis să meargă să vadă cum e apa. Brida s-a dus, şi-a udat numai tălpile, s-a întors şi a zis că e bunicică. Atunci, el a luat-o în braţe şi a aruncat-o în apă.

- Când vrei să vezi într-adevăr cum e ceva, cufundă-te!

Apa era caldă.

Te iubesc în toate anotimpurile

"I wish you bluebirds in the spring
To give your heart a song to sing
And then a kiss
But more than this
I wish you love"
Am timp de tine. Am timp de noi. La mine în suflet e soare şi iubesc din nou ploaia. Dansez pe lângă ploaie şi ploaia dansează pe lângă noi. Ne încreţim frunţile ca frunzele galbene, roşcate de pe jos. Dar nu-i nimic, vine şi week-endul.
Îmi amintesc de când am făcut două luni, când am fost acolo, unde e iarbă şi sunt doar două bănci şi e de minune, şi era lună plină şi am dansat pe What a wonderful world. Când m-ai pupat pe obraz, oftând şi ai zâmbit şi cerul se făcea din ce în ce mai negru şi nu vedeam nimic, decât unul de pe celălalt. Aveam lumină în noi. Şi erai strălucitor, amazing and holly.
Şi acum soarele iese când ne sărutăm... şi îngerii ar plânge dacă ne-am despărţi.
Abia aştept să petrecem iarna împreună. Să facem foc, să mirosim a fum de foc.
Şi promit c-o să-ţi dau primul ghiocel ţie. O să-ţi amintesc că parcă te văd prima oară în fiecare zi, că înflorim pe zi ce trece.

Why so serious?

Îmi amintesc, frate, ce mai râdeam. Adică nu era un motiv, râdeam că n-aveam chef să fac altceva.

Nu demult, am descoperit că râsul emană endorfine, ceva asemănător morfinei. Ei bine, eu devin dependentă de... râs? Dimineaţa când mă văd, zâmbesc. Ştiţi ce efect are asta asupra mea? Nu, pe bune, peste tot vedeţi : faceţi sex, lucrurile care vă încântă, mâncaţi sănătos, faceţi sport şi zâmbiţi. Nici pe mine nu mă convinge. Dar dacă până acum, mă enervau cearcănele, acum râd de ele; dacă până acum să mă trezesc dimineaţa, era chin, acum e energie debordantă. Îmi imaginez mesaje drăguţe de dimineaţă şi dacă văd soare (sau încă noapte) e şi mai bine.

Altceva, ce vreau să zic, înainte uram faptul că nu aveam bani. Cum am combătut şi stresul ăsta? Păi, simplu, economia învaţă ceva interesant (să nu vă aud că nu aveţi ce învăţa de la şcoală), şi anume, că pentru a da banii pe ceva, trebuie, mai întâi, să descopăr dacă într-adevăr îmi aduce vreo satisfacţie. Bine, poţi găsi milioane de satisfacţii, dar puneţi întrebarea : chiar am nevoie de lucrul ăsta? Asta nu te scuteşte să dai banii pe prostii, of course.

Am doar patru luni de când n-am mai ascultat melodii lente,triste de dragoste (de despărţire gen). Şi-mi e tare biiine.

Renunţ

Simplu, renunţ. Pentru că îmi dau seama că nu mai ai nevoie de mine. Are cine să aibă grijă de tine, să te trezească la realitate. Sunt ca Nanny McPhee : când nu mă vrei, dar ai nevoie de mine, sunt acolo, iar când mă vrei, dar nu mai ai nevoie de mine, plec. Nu-ţi port pică, vreau să ştii asta.

Buna variantă rea

Mă gândesc că te-am rănit... sau mai bine că am greşit. Şi n-a fost vreme în care să nu mă ierţi.

Mă întreb cât va mai dura asta... Mă întreb dacă e adevărat sau visez, dacă sunt în agonie sau în extaz. Acum înţeleg sintagma "acum mi-e cel mai rău şi cel mai bine".

Te-ai cuibărit la mine în inimă, fără să vreau. "Şi poate n-o arăt, dar mi-ar fi mult mai greu, dac-aş rămâne fără tine, doar un simplu eu". M-am gândit că nu-ţi zic ce simt, dar nici tu n-o faci. E mai mult decât credem. E mai mult decât un simplu "te iubesc". Mereu e mult mai mult.

Cred că ceea ce vreau să spun e... iartă-mă, iubitule şi mulţumesc. Hai că nu a fost aşa de greu.

P.S. Se pare că nu e nimic de criticat la romanul meu... Foarte drăguţ. Mulţumesc, mă simt apreciată. Ironic.

Third novel preview (Am nevoie de păreri critice)

M-am scăldat în lapte. Se spune că laptele îţi menţine pielea elastică şi strălucitoare.
Nu am ştiut niciodată ce să fac ca să am aspectul nepoatei mele de 17 ani. Cum să spun, e... adorabil de frumoasă. În jurul ei e o lumină, o radiaţie sau o vibraţie. Zâmbeşte cu tot corpul şi fericirea îi emană prin pori. E strălucitoare şi gingaşă şi, într-un fel, îţi spune că nu-i poţi face nimic, pentru că e protejată de un scut de încredere. Parcă nu o doare nimic. Pe nepoata mea o cheamă Alexandra şi a trăit în România mai toată viaţa ei. Când am ajutat-o pe soră-mea să vină şi să se stabilească în Italia, a adus cu ea pe fiinţa aceea perfectă. I-am pus întrebări de genul "ce cremă de faţă foloseşti? " sau " ce marcă de blush ai? ". Irelevant pentru ea, frământare pentru mine. Mi-a zis că nu foloseşte decât gel de curăţare pentru coşuri şi o cremă cu extract de gălbenele. Şi că moşteneşte totul de la mama ei. Prostii! Mama ei are un ten pistruiat, tânăr, dar pistruiat. Fata soţului meu, Vana, e cu un an mai mare decât Alexandra, însă nu e aşa. E ştearsă. Mă gândeam... în timp ce-mi scoteam o ţigară.
- Poate dacă nu ai mai fuma, ai avea şi tu tenul ca al meu, a zis sprijinindu-se de uşa de sticlă de la terasă.
Acelaşi stil tipic, acelaşi tupeu. Alexandra era enervant de sinceră. La fel ca toată familia mea din România, la fel ca... mine.
- Uite, acolo în zare e România.
- Nu are cum să fie România.
Acelaşi mod de a contrazice, de a nu tăcea o secundă. Ah, îmi doresc să fi rămas în România, să fi respirat încă aerul libertăţii.
- Ai o casă foarte frumoasă.
Am zâmbit. Era ultimul fum şi eu încă îmi doream să mă mai ţină ocupată ca ea să nu observe faptul că eram emoţionată.
- Şi tu... şi tu eşti foarte frumoasă.
- Mulţumesc.
"Îmi aminteşti de cineva." Când, în sfârşit, a plecat, mi-am pus picioarele pe măsuţa de pe terasă şi am privit piscina. Am închis ochii şi-am început să visez. Eram acasă, tânără, în putere, atletică, eram tot ceea ce voiam să fiu. Urcam munţi, sărutam băieţi, jucam volei pe plajă... eram Alexandra. Mă rodea invidia că-mi amintea de mine, mă rodea invidia că-şi găsise jumătate în "ţara mea". Pierdusem demult orice şansă la iubire. Am pierdut atât de mult pentru că am plecat. M-am căsătorit cu un bărbat cu 13 ani mai în vârstă decât mine, divorţat de două ori, cu doi copii, cu mame diferite. El spune că dintre toate femeile lui, eu sunt cea care dă sens vieţii lui, poate pentru că nu am intenţia să îi consum toţi banii, m-am gândit. El nu mă iubeşte şi ar fi o aberaţie să spun că eu l-aş iubi.
Mi-a mângâiat genunchiul şi-apoi m-a sărutat pe frunte. Deschid ochii uşor şi-mi imaginez un tânăr cu ochi albaştri, care zâmbeşte şi pe care îl iubesc. Massimo nu era aşa. Era cărunt, cu ochi căprui calzi, blânzi şi cu expresie a feţei mereu supărată.
- Amore, am şoptit.
M-a ridicat în braţe şi mi-a spus că sunt frumoasă. Ştiam că minte. Nu ma dormisem de două nopţi, de când Alexandra ajunsese în Italia. Mergea totul bine înainte să vină ea. Eram mulţumită de mine şi de Massimo. Acum nu-mi mai ajunge nimic, acum... nu mai vreau decât să fiu ca ea.
Am dormit unul lângă altul şi mă ţinea protector în braţe. "Ştiu că nu asta mi-am dorit", am gândit. M-am îmbrăcat şi am coborât să beau nişte lapte.


P.S. scuze pentru eventualele greseli. si va rog va rog, pareri critice.