La iesirea din Straja exista un rau la marginea padurii de conifere. Apa curgea spargandu-se de pietre. Niciun gunoi, nimic. Cand nu mai batea vantul si iesea soarele, apa era lina si atat de limpede incat imi vedeam fatza in ea.
Stateam si ma uitam la apa. Nimic mai frumos de atat. Ma gandeam la multe lucruri si un singur lucru imi tot roia prin minte: faptul ca desi eram departe unul de altul tot ce vedeam imi amintea de el (desi n-aveau nicio legatura cu el). Abia asteptam sa-l vad. Nu mi-ar fi pasat daca ar fi fost cu alta la cabana aia (desi promisese ca n-o sa fie cu alta inafara de mine), as fi putut sa inghit orice la momentul ala, mi-era prea dor de el.
Si l-am vazut. Un fel de presimtire ca ceva nu e in regula imi inunda mintea si, in general, simtirea. Ceva nu era in regula. Au urmat: cearta, tipat, regrete, explicatii, confesiuni si iar cearta, tipat, sictir si nepasare. Brusc apele s-au calmat si mi-am amintit de raul din Straja, cum apa care curgea in nestire nelinistita si cand iesea soarele totul se calma. Brusc ne-am luat in brate, brusc m-am simtit mai bine, brusc radeam amandoi, nereusind sa explicam ce s-a intamplat.
As fi vrut sa-i spun atatea, dar n-aveam cuvinte.
3 comentarii:
cred ca trebuia sa insisti mai mult pe descriera naturii...restul e ok si normal, nu?...cearta si imacare...cearta siimpacare... dupa ploaie vine vreme buna(asa zicea un proverb:P)
ai spus frumos...
ma asteptam la ceva romantic dupa cum ai inceput postarea...
dar nu:(...
da dupa ploaie vine si vreme buna..:)
eu nu cred ca trebuia sa insisti mai mult pe descrierea naturii dupa cum isi dau cu parerea pseudo-specialisti ;))
mi se pare super draguta asa cum e:) chiar azi ma gandeam la tine, la blogul tau.. >:d<
Trimiteți un comentariu