Dacă cerul ar putea...

Avem două ceruri, unul plat şi unul rotund, unul de câmpie şi unul de munte.
Având timp să reflectez în ritmuri de istorie, pe la Histria, am realizat că cerul văzut de acolo avea nori de la bază la vârf, dând practic senzaţia că Pământul e plat, asemeni unei câmpii.
Ajunsă în Piatra- Neamţ, obişnuită cu cerul meu, lucrurile s-au schimbat. De la barajul Bâtca Doamnei (ce nume frumos!) cerul se vede exact ca o sferă, dând senzaţia că te afli într-o minge.
Aşa că s-au cam ars pe rug degeaba, fiecare percepe altfel cerul, în funcţie de locul unde e.
Măreţ e Universul, căci acum două seri, cerul era mai instelat ca niciodată şi puteam vedea atât de clar, încât mi-era frică. Nu ştiu de ce, poate din cauza imensităţii, poate pentru că era noapte şi se auzeau lupi (sau câini) şi mi-era frică de urşi.
Trebuie să vă arăt poza în care fiecare punct mai mare, se putea considera o galaxie, cu planete şi ,posibil, sori proprii.
Suntem unici totuşi. Apropo de cer, Raku spunea că românii au obişnuit să ducă războaie de apărare şi încă mai sunt soldaţi care gândesc aşa şi admiră asta, pentru că dacă ar gândi toţi aşa, am duce războaie numai cu extratereştrii, care oricum nu ne deranjează, aşa că pace. Ar trebui să nu ne mai omorâm semenii pe nişte criterii aiurea. N-ar trebui să existe criterii de diferenţiere a oamenilor!