Ars amandi

Am început cu o melodie, care este ceea ce numesc eu reggae. A devenit obsesivă, deşi e veche.

Vreau să vă împărtăşesc, ce urât sună "împărtăşesc", faţă de "share", o minunată, formidabilă şi fără cuvinte experienţă:
- Mă mai gândesc uneori, dar te-ai speria. A zis Ştefan după câteva minute de când vorbeam despre noi.

- N-aş avea de ce. În inima mea spuneam că alături de el nu mi-ar fi frică de nimic.
- Ştii... mă gândesc uneori... dacă o să mai fim împreună după ce murim.

- Da. Nu ştiu să scriu sunetul pe care l-am scos, un fel de extaz, entuziasm şi euforie.
- Ce da?
- Asta e cea mai romantică declaraţie de dragoste pe care am primit-o vreodată. Şi-o să fim, o să ne căutăm pe-acolo, i-am zâmbit, sprijinindu-mi capul de al lui.

- Ne întâlnim cu Sfântul Petru şi zicem: "dă-te, moşule, eu tre să ajung la soţia mea sau, tu, la soţul meu!" . Râdeam, deşi se simţea speranţa în ochii noştri.
- Da, sau te caut prin cazane şi vedem care urlă mai tare.

- Şi-o să râd de tine.

- Eu o să fiu în cazanul care arde mai puţin.

- Lasă-mă, că mă ia cu tremurici! Ajungem în Rai punct!

- De ce?

- Pentru că aşa am zis eu şi pentru că suntem buni.

- Hmm, delicioşi!

Şi-am râs. Ne-am luat în braţe. Ne-am sărutat...cumva sperând că Dumnezeu observă ceea ce tocmai am vorbit şi o va lua ca o rugăciune.

Şi chestia pe care vreau s-o fac poză d-aia şmecheră:

"Sunt geloasă până şi pe vânt, pentru că el te atinge, iar eu nu pot." Owned!