Flash Forward

Astăzi, am dat de o treabă urâtă în bucătărie. Cartofii mei au decis să se strice şi nu doar să se strice, dar şi să îmi facă un mic cadou: viermi. Deşi una din fricile mele imposibil de înfruntat este aceasta, am reuşit totuşi să salvez restul de cartofi (doar 3 erau stricaţi).
De ce scriu despre asta? Am avut un mic flash forward şi m-a pus pe gânduri.

- Du-te şi aruncă gunoiul ăsta!

- Stai să stau puţin în pat, să mă odihnesc, şi se tolăneşte pe pat.

- Nu, nu, nu te mai ridici de acolo.

- Vino şi tu, şi mă trage în pat.

- Stai! Mi-e foame! Trebuie să termin de făcut mâncarea... şi viermii ăia au fost.... iiiiiiuuuuuu.

Se face mai comod, închide ochii şi zâmbeşte, în timp ce mă ţine hotărât în braţe.
- Se rezolvă.
- Nu se rezolvă! Nici măcar nu vrei să duci gunoiul. E focar de infecţie ştii.

- Asistenta mea mică...

Nu mă gândesc decât că mi-e drag de mor, dar aş vrea să ducă gunoiul când îl rog eu.
- Te pup puţin, te îngrămădesc şi după mă duc cu gunoiul.
- Şi ştiu şi cât o să dureze asta.
- Cât? rânjind.
- Jumătate de oră, 45 de minute. De fapt, exact cât trebuie ca să mă enervez şi să duc singură gunoiul. Pune tu mâna pe găleată, spală viermii, scoate cartofii, du gunoiul!
- Ahhh, mă duc, mă duc, în 5 minute.

- Gata, mă duc eu... Tu găteşti!
- Cu plăcere, în cinci minute.

Mă ridic, duc gunoiul, fumez o ţigară, ca să nu zică că sunt prea rapidă, vorbesc cu tipa de la chioşc. S-au făcut zece minute şi, guess what, iubitul meu a adormit.