Oameni și zei

Se făcea că Douglas, om de acum 1000 de ani, se întâlnea cu Dragoș, om al secolului XXI. Și-au întâlnit destinele în parc, pe o vreme frumoasă de toamnă.
- Ce vezi tu, om al secolului XXI? Ce vezi în copaci și în veverițe, în cer și în frunze? Ce simți tu când plouă? Ce vezi tu în domnița de pe banca alăturată?
- Nu mare lucru. E un parc, cu bănci și cu oameni. Sunt și veverițe și frunze. Și mă întristează când plouă, că nu îmi mai stă părul. Ea? E de la mine din cartier, o știu, nu e mare lucru de capul ei, răspunde Dragoș în silă.
- Zi-mi tu, Dragoș, nu simți cum te atinge vântul la ureche și nu auzi povestea copacilor când adie?
- Nu, mi-e frig la urechi, Douglas.
- Dragule, dar tu nu vezi că veverița aceea își face culcuș pentru iarnă, poate sugerându-ți că nu ai strâns încă nimic și poate ar trebui să te apuci, pentru că o să fie o iarnă lungă și grea?
- Așa fac veverițele, de obicei, nu ai învățat în școală? Nu îmi sugerează nimic, răspunde Dragoș râzând arogant.
- Când plouă nu simți cum crește firul de iarbă? Nu simți cum prinde viață totul în jurul tău?
- Când plouă, mă uit la seriale, de obicei, răspunde Dragoș și cască.
Douglas zâmbea și contempla.
- Când tună și fulgeră, nu simți oare furia zeilor?
- Zei? Ce zei? Nu există zei și nici nimic altceva. Suntem aici din pură întâmplare. Am evoluat.
- Ați evoluat? întreabă mirat, Douglas. Dacă ți-aș spune că de-a lungul secolelor ați fost păcăliți că nu există zei, că nu există nimic, ce ai spune?
- Păcăliți? Trăim în informații, trăim din informații. Nu s-ar putea întâmpla așa ceva.
- Da, Dragoș, ați pierdut legătura cu Universul. Nimic nu se întâmplă cum vreți, din cauza asta.
Uite, Dragoș, copacii îți vorbesc, ei țin legătura cu Zeul Vântului, îți spun să privești cerul, să vezi că destinul tău ți-e scris în stele.
Uite-te la veveriță, e trimisă de Zeița Pământului. Îți transmite că va fi iarnă grea, că ai face bine să nu îți lași sufletul să fie acoperit de nea.
Uite că plouă... E semn bun. Zeul Ploilor vrea să îți arate că nu a uitat de tine și că grânele tale vor crește și vei avea ce mânca.
Uite ce culori minunate au frunzele astea căzute, înseamnă că pomii tăi vor avea rod la vară. Cum sunt frunzele astea așa vor fi și zilele tale, așa îmi spune Zeița Pomilor.
Cât despre domnișoară, Dragoș, Zeița Dragostei spune că ar fi foarte potrivită pentru tine, e cuminte și ați face casă bună împreună.
Dragoș, pentru că nu ați mai acceptat zeitățile în viața voastră, ați uitat să mai priviți în jur și să vedeți că tot ce vă înconjoară, e făcut să vă arate că Universul vă iubește, vrea să fiți în armonie, atât cu trupul, cât și cu sufletul. Tot ce te înconjoară e o minune. Totul poate dispărea într-un minut. Apreciază ce ai, Dragoș. Nu tot omul e atât de fericit, încât să fie iubit de atâtea zeități, cum ești tu.
Ce spui, Dragoș? Cum e parcul?
Douglas se transformă în colegul lui Dragoș și își controla telefonul concentrat. Nu își schimbară două vorbe de când se așezaseră pe bancă, fiecare preocupat cu altceva, însă Dragoș rupe tăcerea:
- Îmi place mult parcul. E frumos și colorat toamna. Ar fi tare rău să plouă, Douglas, ar trebui să mă duc acasă și nu aș mai putea privi domnița această frumoasă.

Greșeală

Am devenit răutăcioasă de la o vreme. Nu știu cât e de bine, căci nu mă dovedesc nici corectă, dar nici blândă (așa cum eram odată). Am ajuns să apreciez amabilitatea și pot să spun cu mâna pe inimă că, pentru mine, a devenit cea mai importantă calitate.
Citesc tot felul de citate inspiraționale cum că un om inteligent nu e niciodată rău. Nu zău? Nu sunt inteligentă? Dar, pe de altă parte, oamenii deștepți sunt și cei mai corecți. Într-un timp mă luam după zicala: what would Jesus do? Mi-a mers bine.
Să spunem că cineva care nu merită îmi cere ajutorul. Pe moment, sunt foarte revoltată și nici nu mă gândesc să ofer vreun ajutor. Pe parcurs, îmi dau seama că e o greșeală, că nu mă face cu nimic mai fericită și mai bună, dacă nu ajut. Și atunci, întrebarea mea pentru voi, cât de grav este să nu vrei să ajuți și totuși să îți dai seama și să îți repari greșeala?

Anul IV

Și-a mai început un an și mă gândeam că o să-l detest și pe acesta. Nu știu câți dintre voi ați făcut sau veți face management și marketing, dar, în opinia mea, sunt cele mai inutile materii. Cel puțin marketingul sună foarte frumos, dar doar atât. Am avut și ”norocul” să fac cu un dinozaur, la veritabila vârsta de 80 de ani plus, care are o viziunea foarte proastă (eronată, might I add) despre lumea care îl înconjoară. Management... hmm. Managementul e cea mai lungă poveste obositoare. Nu am o altă definiție.
Spuneam, deci, că începe să îmi placă iar alegerea (de atunci proastă) pe care am luat-o în legătură cu facultatea. Pot spune că odată cu criza imigranților, profii mei s-au împărțit în două tabere, deși cei mai destupați la minte sunt proeuropeni și, implicit, pro toleranței. De fapt, anul ăsta multe lume și-a schimbat mentalitatea. În acest sens, cel mai iubit dintre profesori își imaginează că, din punct de vedere filosofic, ne-am schimbat epoca într-una profund însetată de cunoaștere, în care nu contează cât muncești, ci câte șanse obții. De altfel zicea să lăsăm noaptea pentru spirit și liniște și ziua pentru dezechilibru, muncă și griji. Am mai contemplat un pic la ideea că atunci când îți alegi un lider nu îl ponegrești și, ca să exprim plastic, nu îl înfunzi în smoală. Liderul te reprezintă și atunci tu ești smoala. Românii nu înțeleg asta. Și cum zicea și proful, ne-am făcut impresia că noi nu putem să ne conducem poporul și trebuie să fim conduși de alții.
Mereu rămân impresionată de ai mei profesori fie pentru profesionalism, fie pentru ideea că ”eu nu voi face așa”, fie pentru toleranță, fie pentru bunătate, fie pentru ideile foarte inteligente, pe care le transmit mai departe la o gloată de țărani studenți nu foarte bine educați.
Mai apoi, că tot mi-am amintit, retorica este foarte importantă într-un mediu academic și nu înțeleg de ce nu se mai predă. Îmi amintesc cu drag de Hogaș când realizez că poate nu am rămas cu multe, dar cu ”arta vorbirii” stau bine. Poate vorbesc bine, pentru că (îmi place mie să cred) scriu bine și citesc des.
Cât despre materiile de anul ăsta, una mai importantă ca cealaltă, una mai interesantă decât cealaltă. Am început să nu mă mai uit la ceas din minut în minut și să învăț ceva (că, de, de-aia am venit la facultate), mi-e drag să stau la două ore de seminar și două de curs.
Mi-am propus anul ăsta să mă distrez mai mult, să învăț cât mai mult, să ”fur” de la fiecare profesor câte ceva. Hai să vedem cum funcționează asta...

different

I get that people are different, but not that different at the same time. It's true what they say, a group of people from the same region share common features. After a while people just have the same mentality, as they have equally different personalities. A region can have so much people, but just so few characters.

Abelia

Se spune că timpul le vindecă pe toate. Eu zic că muzica face asta.
Îți trebuie mult curaj să înfrunți singurul lucru de care te temi pe lumea asta. De fapt, nu, scratch that, am două frici imense cât două galaxii. În fine, nu despre asta e vorba. Îmi lipsește curajul, pentru că m-am luptat atât pentru ceea ce credeam că e adevărat, pentru mine era de nedărâmat, ceva ce n-am mai simțit niciodată. După cum am învățat și vă învățam și pe voi, niciodată să nu spui niciodată și să nu îți pui fericirea în cârca altcuiva. Mi-am uitat povețele.
Mă clatin în fața destinului... ai câștigat, bine? Trântește-mă cât vrei de pământ. Mi-e frică și nu am curaj. Și mi-am creat propriul Univers, bine? Altfel, cum aș supraviețui...?
Lasă că îmi iau eu inima în dinți.

The Sweet Belle

- Nu trebuie să mai las pe nimeni să te facă să scazi în ochii mei, îmi spune ea, sprijinindu-și capul pe umărul meu.
De la o vreme, nu simt nimic altceva decât iubire din partea ei și mă întreb dacă are un motiv necunoscut.
- Să știi că îmi pierdusem încrederea în tine, continuă ea, debordând de onestitate.
M-am încruntat. Mi-a zâmbit și m-a privit drept în suflet cu ochii ei căprui/verzi/cameleon superbi.
- Acum realizez că doar cu tine mă simt eu și sunt acolo unde ar trebui să fiu. Și urăsc că n-am putut să îți fiu aproape în toate momentele în care ai avut nevoie de mine. N-aveam încredere în tine. Am acum. Acum cred că poți face orice, poți învinge orice obstacol. Pentru că eu cred în tine. Sounds cocky? De multe ori, lumea mă făcea să cred că nu ești ceea ce mi-ar trebui. Mă înțelegi? Ești tot ce îmi trebuie! Vreau doar să trecem de obstacolul ăsta și crede-mă de am fi numai noi doi pe lume, nu mi-ar păsa, înțelegi?
Vorbea cu un debit prea greu de urmărit, dar îi înțelegeam fiecare cuvânt dinainte să îl spună. Mereu mă întreb ce gândește în căpușorul ăla mic al ei și ,urmărindu-i gurița, jur, nu-mi mai trebuie nimic. Am fost lângă ea întotdeauna, i-am urmărit schimbările, depresiile, fericirile și tot ce vreau e să nu mă scoată din viața ei. Uneori simt că asta își dorește, că s-a plictisit și uneori e ca azi, a mea toată. Bănuiesc că așa e ea, ca un val. Se umflă, se înalță, fuge, se poticnește și se tolănește pe nisip. O ia de la capăt. Și o iubesc că e ca marea, mă face să mă simt ca în vacanță mereu. Nu știu la ce să mă aștept. Acum doar mă bucur de iubirea ei, căci poate mâine iar se va izbi de mal și va încerca să mă îndepărteze.

Poveste pe nisip

Vara, nisipul e ca o poveste. De la săruturi furate la prima lopățică de nisip, sunt toate istorisiri unice ale unui moment.
I-am văzut zâmbetul în ochi și am știut imediat că nici nu va aștepta să-și dea rochița jos, ci va zbura spre mare. Ne țineam de mână, în timp ce ea schița cele mai drăguțe gesturi pentru că îi ardeau tălpile. Când ajungea lângă un șezlong cu umbrelă, se oprea un pic să se răcorească. Continuam drumul, mai fericiți ca niciodată, pentru că știam că în larg va fi doar a mea. Pentru 10 minute, nu mai exista decât ea și marea.
A doua zi, n-am ezitat să ne plimbăm cu vaporul. Azi a fost rece. Tremura, poate de frig, poate de entuziasm, poate de frică. Privea un cuplu cum se tratau prin gesturi tandre. M-am gândit că poate vrea și ea strânsă în brațe. Legându-mi brațele în jurul ei, îi simțeam neîncrederile zburând în aerul sărat. I-am șoptit că o iubesc. Pielea ei... comoara mea.
De data asta, s-a oprit mai mult lângă șezlong, același de fiecare dată. Prima dată m-am simțit iritat, de ce se tot oprește acolo. Mi-am aruncat privirea pe lângă șezlong, unde văd o fetiță blondă, cu o pălărioară cu țestoase, mai mică de un an, ce se juca în nisip.
I-am confecționat un inel dintr-o algă și am dus-o în larg:
- Promit în fața mării, în fața soarelui, în fața ta, că o să te iubesc și o să-ți arăt asta în fiecare zi!
Îi pun alga pe deget, mă privește atât de intens încât simt că energia ei vibrează în mare și îmi șoptește delicat:
- Sunt însărcinată!

My heart is gone

Mi s-a părut că o aud, cu pașii ei mărunți, mărșăluind prin casă.
M-am ridicat în picioare și îmi bătea soarele în ochi, iar tălpile îmi ardeau pe lemnul proaspăt al terasei. Ea scruta orizontul cu privirea, savurând cafeaua în tricoul meu. Părul ei arată ca marea vara și ochii ei sclipeau ca stelele în august. M-am apropiat și ne-am sărutat. Nimic din jur nu părea să fie real. Simțeam o gâdilitură la gleznă, însă nu mă puteam dezlipi de ea. Când își roti capul să mă ia în brațe, văzu pisica alintându-se. Se apropie atât de drăgălaș de ea, mângâind-o încet și șoptindu-i alintături.
Am rămas cu imaginea asta în cap.
Nu știe cât o iubesc... pentru că poate iubi o altă ființă atât de mult, pentru că se lasă iubită de tot ce o înconjoară, pentru că se roagă în mare, pentru că ochii îi clipesc mai des când mă apropii de gurița ei, pentru că tremură când o sărut pe gât și îi șoptesc vorbe senzuale, pentru că se îngrijorează pentru orice, pentru că mă ia de mână și îmi sfâșie inima, pentru că e a mea, la bine, la greu, pentru că îmi suflă fluturi în stomac de fiecare dată când mă sărută...
Termin și eu cafeaua, mă ridic de pe scaun. Nu mă arde podeaua, dar sufletul, da. Era doar un zgomot, nu era
ea. 

Preview

Mapa și pixul erau pe birou.
Mâna ei cercetează contururile feței lui. Își zâmbesc și sunt acoperiți de valuri de soare răsărit. Ea se ridică și se opintește de marginea patului. Își sprijină capul cu mâinile și oftează profund. El vine lângă ea, o pune pe genunchii lui și îi mângâie părul. Stau așa pentru ceea ce părea o eternitate.
- Cum aș putea să te fac să te simți mai bine?
- Așa, exact așa.
Ea se uită la ceas, e trecut de 7 jumătate și trebuie să ajungă la muncă în mai puțin de 30 de minute. Se grăbește să se îmbrace și iese pe ușă. Ajunge la muncă, își petrece ziua fugind, parcă, de un rollercoaster și ajunge acasă.
Se întinde pe pat și își amintește... ”Mapa”,suspină speriată.

Confidence

Încrederea în sine este una din cele mai importante calități ale unui om. Îi zic calitate pentru că ori te naști cu ea ori nu. Nu e ca oricare altă trăsătură omenească și e foarte rară.
Câteodată cred că nu ține nici măcar de fizic, ci mai degrabă aparține gândirii abstracte.
Nu hainele te fac încrezător, nici măcar alți oameni, nici măcar muzica, filmul sau serialele pe care le vezi. Ceea ce creează aceste lucruri este falsa impresie că ești mai mult decât ești, că pentru câteva minute ești invincibil.
Mă uitam în oglindă, căutând încrederea în ochi, în buze, în păr... Nu voiam să cred că odată cu vârsta, cei mai mulți oameni sunt convinși că nu valorează nimic, că merg pe stradă aplecându-și capul.
În viața asta, nimic din fizicul oamenilor nu e important. La sfârșit, nu stai și numeri complimentele pentru cât de frumos și aranjat ești, pentru câte haine ai, nici măcar bogățiile materiale. La sfârșit, numeri de câte ori ai regretat că nu ai făcut un lucru, de câte ori te-ai simțit împlinit, ce te-a făcut cu adevărat fericit.
Mereu mi-am zis, când cineva mi-a spus că nu-mi stă bine într-o anumită haină, ”I will make it work”. Decizia nu am luat-o fizic, ci sufletește. Poți purta și o zdreanță, căci, dacă ai încredere în tine, lumea va observa asta. Sau putem lua un exemplu cotidian, poți purta o găină. Haha.
Ah, nu cred că ajung unde vreau. Ideea e că nu conteză ce e la modă, ce spune unul sau altul, nu trebuie să ajungi să îți pese de fizic mai mult decât de psihic. Prin urmare, încrederea e o stare de spirit, dar și o calitate, după părerea mea.