Chasing (wet) pavements

Am fost mult timp în întuneric. Asta până a plouat a mia oară fără să-mi dau seama. N-am avut umbrelă şi, deşi mă obsedează detaliile de genul, am decis că dacă pierd timpul într-o scară de bloc, din lipsa mea de preocupare pentru vremea de afară, măcar să-l pierd făcând ceva. Şi am făcut.

Felul în care ploaia cădea pe asfalt, pe bancă şi, apoi, se izbea zăpăcită în toate direcţiile, ca să ajungă unde trebuie, la plante, îmi amintea oarecum de un om. De felul în care el se loveşte mereu de ceva. Dar mereu trage cineva ponoasele de pe urma suferinţei lui. "Să nu-ţi clădeşti fericirea pe nefericirea altuia". Nu mai ai cum acum. Calci pe cineva orice ai face. Pentru că stimularea de astăzi e "go for it!", e "dacă-ţi doreşti ceva cu adevărat, luptă pentru el"... E fix treaba împotriva aproapelui. Şi ce dacă? Roata se întoarce numai la unii.

Se auzeau picăturile, pentru că oameni nu erau, maşini puţine, care împroşcau în mişcarea nebună a direcţiei lor. Şi mie mi-era cald şi bine, într-o pereche de braţe numai ale mele. Priveam ploaia, simţind că mă trezeşte la viaţă.