Fall sunrise

Am început să cred că îi place. Îi face plăcere, ca dimineața, să-mi lase o cafea și un bilet pe masa din hol. La început, am crezut că o face doar pentru că este prea ocupat dimineața să mă mai țină în brațe câteva minute. Mă rostogolesc în cearșafurile mirosind a țigară și a el. Are o aromă de felină și de ceață... de dimineață de toamnă.  Mi-e dor de soare, care bate acum mult prea timid pentru data calendaristică. Nu pot să cred că a mai trecut o zi și încă sunt aici, departe de casă, totuși simțindu-mă atât de comfortabil lângă el. Nu cred că am înțeles pe deplin însemnătatea cuvântului ”acasă” până să-l întâlnesc pe el. Cât de frumos își aranjează laptopul, electronicele, chiar și cablurile pe biroul lui fără pic de praf, cât spațiu îmi lasă pentru cosmetice, cât de atent este la detalii... Până și tabloul de deasupra patului are accentele din ochii lui, din pădurea ce ne înconjoară, din mare... Toată casa îmi imprimă tatuajul său unic.
Într-o dimineață m-am trezit și eu odată cu el. Mă privește zâmbind.
- Ești cea mai frumoasă dimineața! Și îmi mângâie obrazul.
- Unde te duci când te duci?
Îmi răspunde râzând: Ai văzut vreodată răsăritul toamna?