De dragul lui

Chiar daca ma simt mai bine decat acasa, chiar daca mi-am facut prieteni si sunt mai vesela, chiar daca mananc ce vreau, cand vreau si chiar daca imi cumpar ce vreau... inima mea e acasa. Seara de seara a trezesc ca am lacrimi in ochi, gandindu-ma la el. O fi sunand siropos, dar nu e deloc. E o durere frumoasa in schimb.
Ce povesti intricate am descoperit aici, relatii interzise, fatade si ipocrizii, perspective diferite de viata. Pot spune ca tot aici am descoperit prietenia... Ca de obicei sunt singura care da si nu obtine nimic inapoi. Am descoperit admiratia, viata (atfel) lunga si obositoare din camin si inca nu m-am obisnuit cu ritmul tumultuos al evenimentelor. Ajung in camin si, daca am 2 ore libere, respir usurata ca pot dormi. Am o saltea oribila, pe care cred ca s-au dezvoltat toate genurile de acarieni.
Am nevoie de el... Azi i-am facut o dedicatie, care mi-a ajuns la inima, pentru ca acopera toate sentimentele mele dezvoltate de-alungul zilei de azi. In fiecare zi dezvolt noi si noi sentimente, care, fiind cuprinse intr-un singur cuvant, ar fi iubirea. Dar mai presus de asta simt ca ne leaga ceva mai mult, ca totul e bine langa el, ca imi doresc sa fiu mai buna, sa fiu cu capul pe umeri.
Am iesit cu ai mei colegi, superfaini de altfel, amintindu-mi de liceu si de majorate. Doar ca de data aceasta, priveam din perspectiva unui student, adica mai matura zic eu. E aceeasi poveste, doar ca aici nu se mai pupa nimeni cu nimeni, nu se mai flirteaza, ci doar suntem amici, ceea ce mi se pare foarte frumos. Nu te mai priveste nimeni cu superioritate, toti avem cam aceeasi bani si nu ne laudam cu masini scumpe.
Aici am auzit povesti frumoase, cateodata horror si au inceput sa-mi placa filmele horror pe fundalul sunetelor de pe hol si a muzicii in surdina de la etajele superioare.
Totusi, imi lipseste atingerea lui, felul in care ma saruta si ma ia in brate... Nu mai gasesc pe nimeni la fel, de asta imi si place asa de mult. Il iubesc asa de mult... Mi-e dor de el asa de tare!

Stefan

Nu prin faptul ca facem dragoste marim iubirea, ci prin iubire marim dragostea. 

Stefan e iubirea existentei mele. Imi dau seama prin simpla prezenta sau absenta  lui. Am depasit orice obstacol intalnit pe drum. Nu e dragoste adevarata daca nu e pusa la incercare.
De ce am evitat sa scriu despre el mai des? Din simplul motiv ca-l tin doar pentru mine.
La facultate, suntem admirati desi lumea nu ne stie. Vorbim la telefon "intr-un fel". Ne spunem "te iubesc" de cel putin 10 ori la sfarsitul fiecarui apel.
Am devenit exemplu, desi ne despart 2 ore si 15 minute.
Iubitul meu e intelept la o varsta frageda, ma iubeste intr-un fel aparte, e mai bun decat toti, e destept si inteligent, vrea sa faca ceva cu viata lui, e ambitios, curajos, marinimos, iubitor, incredibil de romantic, ma provoaca la discutii inteligente. Ii plac masinile si calculatoarele. Are un plan in cap pe care il respecta. Nu mi-a spus niciodata ca ne despartim si nici eu lui. Ne respectam, ne iubim, ne adoram, ne vrem unul pe altul, ne intelegem de minune in tot. Ne certam pentru ca suntem incapatanati sau din prea mult dor. Avem expectante mari amandoi unul de la celalalt. Avem idei diferite si ajungem la consens. Comunicam la nivel verbal si spiritual. Ne "conectam" (daca mai tineti minte postarile mele anterioare despre "conectare").
Ne iubim!!! Si suntem doi oameni fericiti, indragostiti si nu m-as mai satura sa vorbesc despre el!

Experiente

Se spune despre oameni ca isi arata adevarata fata atunci cand lucrurile nu stau tocmai roz.
Desi programul e incarcat, la facultate gasesc destul de multa inspiratie pentru a scrie. Nu mi-am pierdut abilitatea inca.
Am auzit azi ca acum 3 ani, pe acelasi etaj ca si mine, erau cazati un grup de la aceeasi specializare. Cand veneau de la cursuri, laboratoare si seminarii, scoteau 5 mese pe hol si aducea fiecare ce avea de acasa. Cativa s-au simtit mai ceva ca in familie, poate chiar toti. Aceasta intamplare m-a pus pe ganduri. Oamenii erau mai uniti ca acum? Noi de ce nu suntem asa? De ce-am devenit individualisti?
Totusi, nu e ca si cum, noi, cei de la etajul 2, de la multe specializari, nu ne intelegem. Cand cineva are nevoie de ceva, nu exista sa fie macar unul sa-i sara in ajutor. Am mancat popcorn, oferind tigaia colegei de camera.  
Exista momente in viata mea cand ma gandesc de ce exista asa de multi oameni. Cat de infinita poate fi iubirea lui Dumnezeu astfel incat sa suporte toate greselile? Cat de eronat a calculat astfel incat sa existe atatia oameni sa-l defaime? Cum de ne-a dat mintea asta de ne gandim la atatea teorii despre prezenta Lui? Am simtit cum o icoana in camera, una, im schimba total prezenta de spirit. Ma trezesc cu rasaritul in fata si cu icoana parca zambind a o noua zi. Am ajuns la aceeasi concluzie (care m-a pus pe ganduri) a iubitului meu: atunci cand crezi cu adevarat, intrebarile au raspunsuri si dubiile sunt doar niste incercari. CAT MI-E DOR DE TINE, STEFAN!
Stau in patul de sus, am colege minunate de camera, ma simt iubita. Cred ca tot ce mi-as mai putea dori e ca Stefan al meu sa fie aici...
De cand am ajuns, am descoperit ca, desi ascultam si muzica comerciala, imi place la nebunie muzica trance, muzica iubitului meu. N-am recunoscut mereu, dar am o pasiune pentru asta. Sunt mai profunda, tind sa cred, pana si prin genurile de muzica pe care le ascult. Cei de aici nu au probleme existentiale si nu isi pun intrebari. Le este mai simplu sa se planga despre cat de greu este la facultate sau despre transcrierea cursurilor. Din toti oamenii, sunt doar 2 persoane cu care pot discuta lucruri mai profunde, un absolvent de teologie si un altul pe care viata l-a incercat sa zicem asa. Cel din urma pleaca de tot din facultate.
Cat despre prietenii, am legat cateva, in sensul in care, am cu cine vorbi despre lucruri simple. Am descoperit insa ca mi-e greu sa-mi dezvalui sufletul. La seminarul de engleza acest lucru se numeste caucious. Am fost curioasa sa aflu etimologia cuvantului. Retinut... Putin spus.

Concluzia ar fi ca nu mi-e dor de casa, mi-e dor de oras. Piatra-Neamt e un oras deosebit, recunoscut de toata lumea de pe aici. O ultima afirmatie: vasluienii vorbesc mult si zic dansa si la obiecte (cu dansa-n-transa), botosanenii sunt oameni simpli cu mult bun simt, iesenii sunt aroganti, brailenii si galatenii sunt foarte uniti si nationalisti, sucevenii seamana cu nemtenii intr-o oarecare masura, cei din Tulcea sunt pasnici si tacuti.

Flash Forward

Astăzi, am dat de o treabă urâtă în bucătărie. Cartofii mei au decis să se strice şi nu doar să se strice, dar şi să îmi facă un mic cadou: viermi. Deşi una din fricile mele imposibil de înfruntat este aceasta, am reuşit totuşi să salvez restul de cartofi (doar 3 erau stricaţi).
De ce scriu despre asta? Am avut un mic flash forward şi m-a pus pe gânduri.

- Du-te şi aruncă gunoiul ăsta!

- Stai să stau puţin în pat, să mă odihnesc, şi se tolăneşte pe pat.

- Nu, nu, nu te mai ridici de acolo.

- Vino şi tu, şi mă trage în pat.

- Stai! Mi-e foame! Trebuie să termin de făcut mâncarea... şi viermii ăia au fost.... iiiiiiuuuuuu.

Se face mai comod, închide ochii şi zâmbeşte, în timp ce mă ţine hotărât în braţe.
- Se rezolvă.
- Nu se rezolvă! Nici măcar nu vrei să duci gunoiul. E focar de infecţie ştii.

- Asistenta mea mică...

Nu mă gândesc decât că mi-e drag de mor, dar aş vrea să ducă gunoiul când îl rog eu.
- Te pup puţin, te îngrămădesc şi după mă duc cu gunoiul.
- Şi ştiu şi cât o să dureze asta.
- Cât? rânjind.
- Jumătate de oră, 45 de minute. De fapt, exact cât trebuie ca să mă enervez şi să duc singură gunoiul. Pune tu mâna pe găleată, spală viermii, scoate cartofii, du gunoiul!
- Ahhh, mă duc, mă duc, în 5 minute.

- Gata, mă duc eu... Tu găteşti!
- Cu plăcere, în cinci minute.

Mă ridic, duc gunoiul, fumez o ţigară, ca să nu zică că sunt prea rapidă, vorbesc cu tipa de la chioşc. S-au făcut zece minute şi, guess what, iubitul meu a adormit.

I.M.S.I.

Cum ar putea să-mi scadă iubirea de tine, când eu aseară am plâns şi ultimul centimetru cub de apă rămas în corpul meu?

Haul

Acum că am mai mult timp liber, aş vrea să scriu mai des. E unica mea şansă să mai vorbesc cuiva.
Printre priorităţile mele zilele astea a fost învăţatul. Şi deşi încerc, mi se pare că nu-mi intră nimic în cap. Am văzut că n-a fost aşa. Când m-am trezit că am luat 96 de puncte la competenţe digitale, am zis că nu e totul în zadar. Pe bune, acum o să-mi ziceţi că e uşor. Da, este. Pentru mine tot e o realizare.
Am văzut şi vreo două filme. Project X e o tâmpenie de film american, cu pussy şi dick la fiecare 3 minute, chiar mai des. Stupid! Am terminat serialul Ghost Whisperer şi-mi pare tare rău că nu se mai fac episoade. Am încă câteva superseriale pe sistem: Awkward, New Girls, şi, my personal favorite, Pretty Litlle Liars. Între timp PLL a devenit fumat de toate piţipoancele, dar, şi ce dacă, am fost prima!
Mi-am promis să fiu mai bună şi să nu mai critic/bârfesc. Să mă ajute Dumnezeu să fac asta că s-au înmulţit dobitocii acum vara.
Am descoperit noi melodii şi vorba unui comment de pe Youtube, e vara hiturilor în româneşte. Mi se pare corect şi frumos. Şi le ascult cu plăcere, atâta timp cât sunt în româneşte.
Am descoperit şi două jocuri pe Facebook: House M.D. şi C.S.I. Minunate! Sper să nu mă plictisesc de ele.
Nu mă mai satur de videoclipurile do it yourself şi am 3 canale de Youtube preferate: beautycrush, o mulatră cu accent britanic superb, michellephan, from time to time, şi bubzbeauty, o drăguţă. Vi le recomand cu drag.
Am să revin.

P.S. Cât de personale au devenit ultimele postări.

Squash

Viaţa, pe lângă minunată şi scurtă, e teribilă.
Nu te învaţă nimeni, că, odată cu bucuria, vine şi responsabilitatea.
Nu te învaţă nimeni cum e atunci când dai de greu. Şi nu mă refer la greul unei iubiri sau a învăţatului pentru facultate, ci a greului de a umbla cu acte. Sistemul este unul bolnav, în care nimănui nu-i pasă şi nici nu vrea să-ţi zică nimic. Toţi credem că lucrurile cad din cer... nu-i aşa...
Poate sunt singura care pune atât de mult suflet, încât nu mai capătă nimic. Mă simt neputincioasă şi stresată. Aş vrea să se termine totul odată!

Mulţumesc, Ştefan, şi TE IUBESC pentru toată viaţa! Eşti minunat!

Change

Oricât am încerca să schimbăm un om, nu se poate. El se poate transforma, da, dar numai pentru a-şi recăpăta forma iniţială. Se spune că ne schimbă dragostea sau sufletul pereche, dar chiar şi atunci starea este temporară, favorizată de îndrăgosteală. Ce se instalează după, este răceala. E cumplită. Când vrei altceva, iubirea vieţii tale îşi doreşte exact ceea ce aveţi la momentul acela. Totuşi, nu mai priviţi în aceeşi direcţie... vi se despart inimile.
Un filosof şi-a întrebat discipolii: De ce ţipă oamenii când se ceartă? Unul încearcă: Pentru ca ceea ce au de spus să fie evidenţiat. Altul spune că: Pentru că au prea multe de spus. Sau pentru că se întrerup. Iar profesorul spune: Nu. Ţipă pentru că inimile lor sunt la kilometri distanţă, iar ele ţipă ca să se recunoască. Însă, trebuie să avem grijă de ele, pentru că s-ar putea să nu mai recunoască drumul înapoi. De aceea, îndrăgostiţii aproape că nu mai vorbesc, întrucât inimile lor sunt una.

Puzzle Loverrr

Fie că vă sărbătoriţi dragostea pe 14 sau pe 24 februarie, important e că aveţi un motiv în plus să vă răsfăţaţi partenerul/a.

După cum v-aţi obişnuit, când daţi click pe diferite site-uri, nu vă indică specific ce fel de cadouri aţi putea achiziţiona. Chiar credeţi că fiecare băiat vrea tricou cu fotbalistul preferat? Eu zic că i-ar plăcea să se simte unic şi special. Mai important e să se simtă iubit. Şi femeile sunt frumoase fără haine pe ele, nu cu o lenjerie intimă de dantelă, pe care oricum o purtăm, chiar fără ocazii speciale.

M-am lungit cu vorba. Asta e ceea ce am făcut eu de Valentine's sau de Dragobete.

1. Aveţi nevoie de foarfecă, de lipici (eu am folosit super glue pentru rezistenţă), de un marker negru, de un carton şi o foaie colorată roşie.


2. Decupaţi inimioare şi lipiţi-le de carton.

3.Scrieţi o declaraţie de dragoste. (:">)


4. Tăiaţi foaia ca la un puzzle.

5. Asiguraţi-vă dacă îl puteţi reface relativ repede. (mie mi-a luat 2 minute)


6. Găsiţi o cutiuţă sau ceva în care să puneţi acest puzzle.


7. Vă veţi face fericit/ă iubirea cu siguranţă.

Ars amandi

Am început cu o melodie, care este ceea ce numesc eu reggae. A devenit obsesivă, deşi e veche.

Vreau să vă împărtăşesc, ce urât sună "împărtăşesc", faţă de "share", o minunată, formidabilă şi fără cuvinte experienţă:
- Mă mai gândesc uneori, dar te-ai speria. A zis Ştefan după câteva minute de când vorbeam despre noi.

- N-aş avea de ce. În inima mea spuneam că alături de el nu mi-ar fi frică de nimic.
- Ştii... mă gândesc uneori... dacă o să mai fim împreună după ce murim.

- Da. Nu ştiu să scriu sunetul pe care l-am scos, un fel de extaz, entuziasm şi euforie.
- Ce da?
- Asta e cea mai romantică declaraţie de dragoste pe care am primit-o vreodată. Şi-o să fim, o să ne căutăm pe-acolo, i-am zâmbit, sprijinindu-mi capul de al lui.

- Ne întâlnim cu Sfântul Petru şi zicem: "dă-te, moşule, eu tre să ajung la soţia mea sau, tu, la soţul meu!" . Râdeam, deşi se simţea speranţa în ochii noştri.
- Da, sau te caut prin cazane şi vedem care urlă mai tare.

- Şi-o să râd de tine.

- Eu o să fiu în cazanul care arde mai puţin.

- Lasă-mă, că mă ia cu tremurici! Ajungem în Rai punct!

- De ce?

- Pentru că aşa am zis eu şi pentru că suntem buni.

- Hmm, delicioşi!

Şi-am râs. Ne-am luat în braţe. Ne-am sărutat...cumva sperând că Dumnezeu observă ceea ce tocmai am vorbit şi o va lua ca o rugăciune.

Şi chestia pe care vreau s-o fac poză d-aia şmecheră:

"Sunt geloasă până şi pe vânt, pentru că el te atinge, iar eu nu pot." Owned!

I need some friends

Am curajul să spun asta, deşi, o recunosc, e cea mai patetică declaraţie posibilă.

Am avut tot felul de prieteni. Sau mai bine spus parteneri. Dar am reuşit de fiecare dată să rămân fără. La unele ştiu de ce se termină, la unele, vag.

Fac inventarul, că doar e început de an, nu?